- argument -

Acum cîteva săptămîni, m-am întîlnit cu reprezentanţii a două organizaţii, ambele promovînd educaţia nonformală. Auzisem cîte ceva despre acest tip de educaţie, dar nu îndeajuns ca să nu-mi întreb interlocutoarele: „Cu ce se mănîncă, de fapt, educaţia nonformală?“

Am primit un set de definiţii, care, însă, nu m-au convins. Mi s-a părut o lume uşor corporatistă, iar „educaţia“ – un soi de „joacă“ pentru oameni mari, un fel de „training“ la care participi, însă, voluntar, cursuri ţinute de „formatori“ care nu sînt, însă, finalizate de vreo diplomă sau vreun atestat.

Mi-am mărturisit, în final, dezarmată, incapacitatea de a înţelege de ce cineva care nu are timp de pierdut ar fi tentat să urmeze acest tip de cursuri. Mi s-a răspuns că, în primul rînd, deşi par a fi „jocuri“, proiectele de educaţie nonformală sînt departe de a fi „o joacă“; nici măcar un training – este un alt fel de a învăţa.

DE ACELASI AUTOR Lecturi din subterană Cine ne reînvaţă viitorul? De la şnur la glamour Un (alt)fel de educaţie În al doilea rînd, mi s-a spus – tocmai pentru că oamenii de azi nu mai au timp de pierdut – că îmbinarea educaţiei formale cu metodele informale (un soi de învăţare creativă) ar fi cheia unei educaţii complexe şi de lungă durată, căci memoria afectivă durează de obicei mai mult decît cea cognitivă, iar metodele de educaţie nonformală vizează, în principal, dezvoltarea acestui tip de memorie.

Şi, pentru că din ce în ce mai multe studii relevă acest fapt, atît în Europa, cît şi în restul lumii, educaţia nonformală a devenit o parte importantă a educaţiei formale. În România, Ministerul Educaţiei pare şi el a fi deschis acestui tip de învăţare, derulînd, de altfel, prin Agenţia Naţională pentru Programe Comunitare în Domeniul Educaţiei şi Formării Profesionale (ANPCDEFP), un program european de finanţare pentru proiecte de educ