Criza financiară a revelat insuficienţa modelelor cu care au operat bănci centrale în Europa, în lume. S-a dovedit ca urmărirea stabilităţii preţurilor nu garantează stabilitatea financiară, nu previne riscuri sistemice.
Integrarea pieţelor financiare a complicat exercitarea funcţiei de reglementare şi supraveghere, fiind tot mai clar că o viziune unitară este necesară. O serie de aspecte privind cauzele eşecului R&S am căutat să arăt în articolul „Integrată, sau nu, Reglementarea/Supravegherea a eşuat. De ce?“ din 29 aprilie. Teza principală a fost că conţinutul R&S este esenţial, în cele din urmă. Şi aş mai adăuga o observaţie de principiu: că supravegherea macroprudenţială nu poate fi abandonată de o bancă centrală.
Teza dlui Doru Lionăchescu din articolul publicat în ZF, pe 30 aprilie 2013, este seducătoare pentru abordarea integratoare, holistică. Şi există un temei în realitate din acest punct de vedere, întrucât există o evoluţie de integrare a activităţii de R&S în Europa. Dar trebuie să facem distincţie între supravegherea conduitei băncilor şi cea care priveşte aspecte macroprudenţiale, legate de riscuri sistemice. Este drept că Bafin în Germania se ocupă şi de bănci, dar Bundesbank (ca bancă centrală) are atribuţii clare de urmărire a activităţii băncilor. Poate există o suprapunere de atribuţii, dar eu cred că este nefiresc ca o bancă centrală să ia decizii privind politica monetară făcând abstracţie de stabilitatea financiară.
Există un punct de vedere care susţine separarea celor două funcţii: cea de politică monetară şi cea de stabilitate financiară. Unii văd în această separare eliminarea unei dileme în politica economică, şi anume ca politica monetară să fie subjugată de considerente de asistare financiară a unor bănci aflate în dificultate. Este o versiune a interpretării dominantei fiscale asupra politicii monetare.
Pe
