Dacă nu ne limităm reflecția la medii imune la ispita lumescului – sihăstrii sau echivalente ale acestora – orice mare sărbătoare colectivă este un scenariu polisemic, în care se adună elemente ale sacrului și trăsături profane, ostentație și pietate autentică, sentimentul tragic al mărginirii ființei umane și aspirația nobilă către transcendent. Paștele e un exemplu dintre cele mai elocvente, alternând tragismul din Săptămâna Patimilor cu străvechi rituri și comportamente ale comensalității rituale. Fiind vorba de cea mai mare celebrare creștină, dar o celebrare care își află originea în Vechiul Testament și în riturile comemorative ale iudaismului timpuriu, poate încă pre-exilic, însoțită de un dublu discurs, al ritualului și al narațiunii, ciclul pascal ni se înfățișează ca un palimpsest a cărui descifrare este pe cât de complicată, tot pe-atât de pasionantă. Cercetătorii au intuiția faptului că originea îndepărtată a acestor celebrări trebuie să fie pusă în legătură cu tradițiile și riturile înnoirii primăvăratice a universului religios, cultural și mental al neamurilor de păstori din Semiluna Fertilă – acea arie dintre estul Mediteranei, Siria și Egipt, și văile Tigrului și Eufratului, unde s-a născut civilizația. S-a propus chiar ipoteza după care riturile apotropaice al căror reziduu poate fi identificat în profunzime ar avea în vedere apărarea turmelor itinerante de furtunile fierbinți ale vântului shirocco. A zecea plagă Pe acest fond ancestral, semnalat de ofrande de plante și animale tinere, se grefează însă o tradiție aflată la limita dintre mit și istorie, și anume cea a Exodului – Ieșirea iudeilor din Egipt sub conducerea lui Moise. Pentru că Faraon a refuzat să-i elibereze pe iudei din captivitate, Dumnezeu a trimis asupra Egiptului zece plăgi, cea mai cruntă fiind ultima: moartea tuturor fiilor întâi născuți. „În noaptea aceea voi trece peste pământ