Regimurile staliniste s-au remarcat prin accentul pus pe mobilizarea continuă şi extinsă. Mobilizarea, care însemna un surplus de participare la treburile cetăţii, avea, în reţeta totalitară, numeroase funcţii: confirmarea charismei partidului şi conducătorului, simularea participării democratice la actul de conducere, modelarea simbolică a „societăţii”, angajarea populaţiei în siajul politicilor transformiste, stimularea emulaţiei sociale în acord cu valori şi ţinte comuniste, educarea ideologică a tinerilor şi (re)socializarea politică a adulţilor, transmiterea prin contagiune a conformismului politic şi fricii, expunerea oamenilor în spaţii panoptice, ritualizarea şi disciplinarea comportamentelor sociale, dislocarea indivizilor din mediile care le asigurau protecţie şi autonomie, controlul social, reprimarea „duşmanilor” interni şi externi etc.
Stalinismul s-a arătat ambivalent faţă de masele populare: deşi colectivist şi, teoretic, demofil, a manifestat mai mereu neîncredere faţă de mulţimi, având o părere proastă despre natura umană. Mizantropia stalinistă a făcut loc formulelor autoritare şi coercitive de supunere şi dirijare a mulţimilor.
Odată cu instalarea comunismului în România, manifestaţiile de stradă, expresia publică a „poporului muncitor”, au fost atent controlate şi caligrafiate. Propaganda a inundat ţara cu exortaţii, apeluri la voluntariat şi sacrificiu, întrecere socialistă şi stahanovism, subscripţii publice, entuziasm şi vigilenţă. Reconstrucţia postbelică şi construcţia socialismului nu erau atât o chestiune de ştiinţă a modernizării, cât una de pasiune revoluţionară şi gândire corectă ideologic.
Documentele din arhiva C.C. al P.C.R., încă insuficient exploatate de istoria socială, arată extraordinarul efort politic făcut de noul regim pentru disciplinarea societăţii şi asigurarea conformismului politic. Marile adunări pu
