Pentru creştini, Paştele este Sărbătoarea Învierii lui Hristos. Pentru mine, este o altă şansă de înviere a Sinelui.
Pentru creştinii evlavioşi, Sărbătoarea de Paşti semnifică celebrarea renaşterii lui Hristos, care a înviat după trei zile, iar pentru mine, doar botezată creştină, înseamnă trecerea de la moarte la viaţă. Eu ştiu că fiecare dintre noi poate renaşte şi după zeci de ani, chiar şi atunci când ne-am autocrucificat (ne-am autoscuipat demnitatea şi ne-am oţetit sufletul) sau ne-au crucificat alţii, osândindu-ne la o existenţă fadă şi fără tâlc.
Mai ştiu că uneori trebuie să fi „murit“ ca să înţelegi că te poţi renaşte, pe cont propriu, aşa cum te creezi, pentru a te iubi şi pentru a iubi, pentru a deveni o altă persoană. Şi mai ştiu, că uneori te mai şi „sinucizi“, cu aceeaşi intenţie. Şi că soarele multora dispare uneori, dar răsare, iar şi iar.
Nu sunt bigotă. Escatologia creştinismului îmi trezeşte multe întrebări. Habotnicia altora însă o respect, nu o condamn. Dar îi înţeleg şi rădăcinile.
Eu împărtăşesc credinţe ale unei religii anonime. Şi Creatorul în religia mea este fiecare. Renaşterea în religia mea are loc în fiecare clipă. Iar spiritualitatea în religia-mi este legătura mea cu mine însumi şi cu cei din Universul meu; este însăşi modul de a-mi trăi viaţa. Religia mea se numeşte Iubire. Nu misterul şi extraordinarul, măreţia şi minunea sunt elementele unei reiligii? Modul cel mai autentic în care valorizez puterea vieţii e preţuirea pentru religia mea. Ăsta e miracolul.
Iubirea, ca şi fericirea, este o alegere. Deşi opţionale, ambele sunt indispensabile fiinţării plenare. Asta e smerenia, în religia mea.
Angoasele şi modele de gândire negativă nu sunt o alegere, şi tocmai din acest motiv, pot fi dezrădăcinate din noi. Acest lucru l-am înţeles – intelectual - de ceva timp, dar am început doar recent să-l interna
