Am înţeles că experienţa – în orice domeniu – este cel puţin la fel de importantă ca teoria, cînd am început să lucrez ca asistent social la Centrul pentru Integrarea Profesională a Persoanelor cu Deficienţe Fizice al Asociaţiei „Viaţă Independentă“, din Bucureşti.

Se întîmpla în anul 2006. Terminasem, în urmă cu doi ani, Facultatea de Asistenţă Socială, unde am învăţat destul de multe despre lucrul cu grupurile vulnerabile şi nevoile lor speciale de relaţionare şi comunicare. Am participat, atunci, la un program de formare în care fiecare dintre cei care lucrau în echipa asociaţiei urma să afle cum să coopereze cu persoanele cu deficienţe fizice.

Am petrecut trei zile în compania unui trainer care ne-a explicat cîteva lucruri despre legislaţie şi politici publice la nivel naţional şi internaţional, şi apoi... ne-a legat. La propriu. La ochi, de mîini şi de picioare, după care ne-a rugat să încercăm să facem aceleaşi lucruri pe care le facem în mod normal la birou. Deşi mă consider o persoană destul de activă, timpul pe care l-am petrecut încercînd să fac lucruri în felul acesta a fost foarte frustrant şi obositor. Am încercat să fac o tură de birou în scaunul cu rotile şi am descoperit că uşile au devenit mai puţin uşor de deschis şi, fără lift, este exclus să părăsesc etajul. După prima zi de training, am fost foarte obosită. Culmea este că sentimentele mele de milă şi tendinţa de a proteja persoanele cu dizabilităţi pe care le întîlneam s-au transformat în admiraţie şi în înţelegerea faptului că, mai mult decît ajutor, ele vor să beneficieze de posibilitatea de a se descurca singure. Am realizat de cît curaj şi de cîtă perseverenţă are nevoie o persoană cu astfel de deficienţe pentru a face lucruri – de orice fel – pe parcursul unei zile.

Dacă aş fi petrecut ziua de training urmărind o înşiruire de slide-uri pe care erau înşirate argumente p