Pentru un părinte, probabil că nu există teamă mai puternică decât aceea de a pierde un copil din cauza unei boli sau a unui accident. Iar cancerul pediatric este maladia cu cel mai mare potenţial de a transforma o teamă vagă într-o realitate de neimaginat. În calitate de oncolog pediatru, cu peste 25 de ani de îngrijire a copiilor cu cancer şi de susţinere a familiilor acestora, ştiu că doar acel părinte care a fost pus în faţa unui astfel de diagnostic înţelege cu adevărat profunzimea acestei temeri, care atinge exact inima a ceea ce suntem, ca părinţi. Mai ştiu şi că, acum, dispunem de metode mai eficiente ca niciodată pentru a trata mai mulţi copii. Şi că, chiar şi aşa, mai există loc pentru îmbunătăţiri. Pentru un copil născut în anii ’60, diagnosticarea celei mai obişnuite forme de cancer infantil – leucemia acută limfoblastică (LAL) – însemna aproape fără echivoc moartea, cu o rată de supravieţuire de mai puţin de 10%. Astăzi, un copil cu acelaşi diagnostic are şanse de peste 80% de a se vindeca. Dacă ne uităm la ratele de supravieţuire înregistrate din cinci în cinci ani pentru copiii cu LAL, în perioada 1970–1990, putem observa o creştere aproape liniară a ratelor de vindecare. Din acest punct de vedere, anii ’70, ’80 şi ’90 par momente ale unor descoperiri şi progrese terapeutice accelerate. Însă adevărul este că toate medicamentele pe care le utilizăm astăzi pentru a trata copiii cu cancer au fost descoperite şi aprobate în anii ’50 şi ’60. Şi atunci, dacă nu noile medicamente au impulsionat cei 40 de ani de progrese, ce anume a determinat acest lucru? Un factor principal a fost o remarcabilă şi durabilă colaborare ştiinţifică. În anii ’50, un grup de oameni de ştiinţă din sectorul clinic a recunoscut că, deoarece cancerul infantil era o boală rară, niciun centru medical individual nu ar fi putut studia suficienţi pacienţi cât să facă pro