În România, de cele mai multe ori, oamenii muncitori şi cu bun simţ sunt luaţi de fraieri, în timp ce tupeiştii şi nesimţiţii ajung vedete. Există însă şi excepţii de la regulă.
Iar Bănel Nicoliţă e dovada că, uneori, ce-i drept mai rar, poţi să învingi în viaţă şi prin munca. Fotbalistul de 28 de ani e ceea ce americanii numesc un „self-made man“. S-a ridicat din sărăcie, şi-a depăşit cu mult condiţia, exclusiv prin muncă, însă n-a uitat de unde a plecat.
Povestea sa e una demnă de un film de oscar.
Părinţii nu voiau să-l dea la şcoală
„Aveam 7 ani şi voiam să mă duc la şcoală. Mama mi-a zis să mai stau, că sunt mic şi mă duce la anul. N-am ascultat-o. M-am dus, mi-am luat un caiet, un pix şi le-am băgat într-o pungă de cumpărături şi am plecat la şcoală. Când am ajuns acolo, erau trei rânduri: A, B şi C. M-am pus şi eu pe cel din mijloc. Toţi erau la costum, eu n-aveam. De unde costum?! Aveam o pereche de pantaloni rupţi. Când venea rândul meu, mă dădeam mereu în spate. Până s-a terminat rândul.
M-a luat doamna învăţătoare şi m-a pus într-o bancă. Stăteam singur aşa şi mă gîndeam ce caut acolo. Când am ajuns acasă părinţilor mei nu le venea să creadă că m-am dus de nebun la şcoală“, şi-a început Nicoliţă povestea pentru o echipă Digi Sport, care l-a vizitat, în Franţa, unde e legitimat la Saint Etienne.
„Munceam trei zile pentru o pereche de tenişi“
Ca pentru mulţi puşti fără posibilităţi financiare, fotbalul a fost salvarea lui Bănel. Dar nici aici drumul n-a fost uşor de parcurs.
„Aveam o perche de ghete care se mai murdărea. Eu n-aveam bani de cremă. Le făceam frumoase cu negreala de la plită. Le dădeam şi eu să fiu în rând cu restul colegilor. Oricum, munceam trei zile pentru o pereche de tenişi pentru fotbal“, a continuat fotbalistul care
