Mult prea multele exemple de memorii publicate de către cei care au îmbrăcat haina militară în timpul regimului comunist şi după au creat Armatei Române de atunci şi de acum o aură sclipitoare, urcând-o pe un piedestal de neatins. Nu e şi cazul Memoriilor în bocanci care-l au drept autor pe Călin Hentea; aceasta e o carte savuroasă, care vorbeşte despre lucrurile bune, dar mai cu seamă despre hibele sistemului militar, ascunse cu obstinaţie de ochii opiniei publice. Mărturiile lui Hentea sunt scrise cu sinceritate şi ironie, fără cosmetizările şi limbajul de lemn cu care-a fost obişnuit cititorul de memorii militare; sunt mărturii autentice, „pe bune” – şi, fie şi numai pentru asta, lectura volumului este un exerciţiu necesar. Cartea a fost lansată duminică, 2 iunie, ora 15.30 la Târgul de Carte Bookfest, la standul editurii Polirom.

„Am devenit ofiţer în armată în 1986, prin pile şi pentru bani”, mărturiseşte dezarmant Călin Hentea despre înregimentarea în haină kaki. Mai mult decât atât: când s-a îmbrăcat în uniformă pe viaţă („apevist cum se spunea atunci, provenind de la Armată Pe Viaţă), autorul mărturiseşte că n-a simţit o diferenţă prea mare de viaţa de zi cu zi, căci în ultimii ani ai dictaturii comuniste cea mai mare parte a societăţii româneşti supravieţuia obligatoriu „înregimentată” într-o formă sau alta. Cât despre sarcinile primite la început în armată, acestea erau identice cu cele de dinainte de înregimentare: „urma să fac acelaşi lucru ca în civilie – proiectare la planşetă de instalaţii mecanice – dar pentru un salariu mult mai mare”. Trebuia doar să suporte lungile şedinţe lunare de partid, dar şi aici ocuparea unui loc în spatele sălii de şedinţe putea asigura „liniştea” necesară pentru o lectură sau un somn de voie. Revoluţia din decembrie 1989 l-a ţinut cantonat două săptămâni în cazarmă pentru a păzi cu glonţul pe ţeavă unitatea de terori