Putini au fost politicienii post-decembristi carora le-a pasat cu adevarat de popor si de tara. Paradoxul face ca cei câtiva oameni cu simtire patriotica sa fi fost, aproape exclusiv, personalitati de vârsta înaintata, apartinând partidelor istorice. Din pacate, dupa o jumatate de secol de dictatura proletara, nu am fost în stare sa întelegem bunele intentii ale unor seniori ai politicii precum Coposu, Ratiu sau Câmpeanu, oameni pe care nu-i mai interesau banii, ci recunoasterea semenilor ca un finis coronat opus al luptei lor de o viata. Obisnuiti sa ne poarte de grija Partidul si marele sau conducator, ne-am speriat de viziunea si anvergura acelor mari politicieni si am sarit, scâncind imbecil, în bratele lui Ion Iliescu care s-a crezut salvatorul natiei. Ne-a cuprins atunci o furie post-comunista, un fel de obida fata de noi însine, fosti membri ai Partidului Comunist. Am aplaudat complice asasinarea Ceausestilor si ne-am bucurat atunci când neocomunistii instalati la putere au chemat minerii sa "apere" democratia. Iarta-ne, Doamne, si pe noi, ca n-am stiut ce facem! Si uite-asa, "din bube, mucegaiuri si noroi" vorba lui Arghezi, a iesit la suprafata o clasa de capuse, dornice de parvenire, care au îmbolnavit trupul tarii pentru multa vreme de acum înainte. Înfipte adânc în carnea bietei Românii, pâna în vârful capului, aceste insecte agresive, de toate culorile, alcatuiesc o tumora respingatoare, având ca deviza celebrele vorbe ale doamnei de Pompadour: "dupa mine, potopul"! S-au întrecut, unii pe altii, în tot soiul de tertipuri de îmbogatire rapida, dându-si mâna, transpartinic, într-o adevarata sarabanda a jafului. Au furat de-a valma, paduri, fabrici, case, terenuri, tot ce s-a putut fura. Au jefuit atât de mult, încât oamenilor de rând le-au ramas, ca pe vremea campaniilor tariste, doar lacrimile ca sa plânga! În goana aceasta dupa avere, au uitat un adevar