● Teodora Coman, Cîrtiţa de mansardă, Casa de Editură Max Blecher, 2012.
● Alice Popescu, Sfoara de întins rufe, Editura Pandora M, 2013.
Am ţinut să recenzez neapărat unul-două dintre multele debuturi în poezie ale fetelor, dar cu cît citeam mai mult – Laura Dan, Începe să doară puţin(Tracus Arte); Silvia T., L’enfant terrible (Tracus Arte); Raluca Şandor Gorcea, Cînd eşti obosit vrei acasă (Herg Benet); Ana Puşcaşu, Te aştept ca pe un glonte (Casa de Pariuri Literare) sau Livia Ştefan, re.volver(Casa de Pariuri Literare) –, cu atît îmi era mai greu să mă decid ce anume mă inspiră mai mult să scriu. Pînă la urmă, un anume efect de ecou accidental mi-a răsunat în urechi citind, întîmplător, unul după altul volumele Teodorei Coman (n. 1976) şi cel al lui Alice Popescu (n. 1970), două cărţi care, aparent, nu au prea multe în comun, dar care pot fi citite împreună, în căutarea unui efect liric stereo pe care fiecare carte în parte nu-l poate scoate. Poate că e o impresie subiectivă, legată de aşteptările mele, dar o frază a Simonei Sora dintr-un text dedicat cărţii lui Alice Popescu – text apărut chiar în Dilema veche acum cîteva săptămîni – m-a lămurit ce anume mi-a atras atenţia. „Sfoara de întins rufe e un volum care expune o rană deschisă, însă nici un corp“ – afirma Simona Sora ceea ce eu gîndisem, în negativ, despre Cîrtiţa de mansardă, o carte care expune un corp vătămat de nişte răni interioare (fobii, obsesii) aproximate, dar neexplorate. Recitind alternativ cele două cărţi cu discursuri sensibil diferite, mi s-a părut că „citesc“ două trupuri orientate unul – înspre trecut (poemele lui Alice Popescu vorbesc, reductiv spus, despre părinţi şi bunici, timp, moarte), celălalt – înspre viitor (Teodora Coman scrie şi despre maternitate sau despre copilul încă nenăscut), dar cu suprafeţele unui prezent – problematic sau ultragiat – uşor suprapuse. @N
