Într-un cătun de munte, cinci bătrâni, ultimele suflete din Gealacuta, aşteaptă mai trişti ca oricând Paştele. Izolarea de lume îi copleşeşte acum, mai mult ca oricând, fiind primul an în care nu vor putea merge la Înviere, la biserica din sat, arsă complet anul trecut.

Peisajul satului hunedorean Gialacuta, vechi de trei secole, este sumbru, chiar şi în preajma Sărbătorilor Pascale.

În cătunul de munte situat la 30 de kilometri de municipiul Deva, locuiau în trecut o sută de familii. Cu timpul, cei mai mulţi dintre săteni au plecat să lucreze în Deva şi în împrejurimi şi şi-au abandonat definitiv locurile natale. Aşa a ajuns Gialacuta un sat cu doar cinci oameni, toţi vârstnici şi aproape neputincioşi. Îşi fac de lucru prin casele vechi, apăsate de vremuri, în ogrăzile în care străinii nu au mai călcat cu lunile, pe drumurile pustii pe care ies, uneori, însoţiţi de animele şi în cimitir, unde sătenii, câţi au mai rămas, şi-au petrecut morţii ultimilor ani.

Au plâns după biserica lor

În Gialacuta, timpul nu a mai adus nicio schimbare în bine. În urmă cu un an, bătrânii au privit neputincioşi cum un incendiu de vegetaţie, izbucnit în preajma bisericii lor vechi, a mistuit-o în întregime.

„Niciunul dintre noi nu a avut puterea să stingă flăcările. Biserica ardea, iar noi priveam spre dealul acoperit de fumul gros şi plângeam. A mistuit-o cu totul”, îşi aminteşte Ana Rusu (85 de ani), una dintre localnicele rămase în sat.

Femeia nu a mai ieşit din Gialacuta de aproape un an. Locuieşte la poalele dealului pe care fusese ridicată bisericuţa veche din secolul al XVII-lea.

Până la distrugerea lăcaşului sfânt, n-a fost duminică în care Ana să nu se numere printre creştinii ce îi treceau pragul. După ce biserica s-a prăbuşit în flăcări, bătrâna nu a mai urcat pe dealul acesteia. Nu şi-a pierdut însă credinţa, chiar dacă aşteapt