Austeritatea promovată de dreapta europeană se dovedeşte mai mult decât un eşec economic şi social. Ideologic, a produs un asemenea şoc încât, în acest moment, toţi reprezentanţii marilor instituţii europene se simt obligaţi să transmită mesaje care să încerce să mai panseze ceva din rănile profunde provocate populaţiei de măsurile care s-au succedat în valuri continue, provocând o nelinilşte şi o incertitudine fără precedent.

Punctul culminant fiind deciziile de naţionalizare forţată din Cipru.

Ideologia însăşi a Uniunii Europene, fundamentul său ideatic au fost puse sub semnul întrebării în momentul în care logica solidarităţii şi coeziunii sociale a fost abandonată în favoarea unui alt principiu: sacrificarea populaţiei pentru salvarea sistemelor bancare falimentare, folosirea banilor publici şi taxarea severă a contribuabililor în favoarea unei acţiuni fără precedent de revitalizare cu orice preţ a unor bănci care se aflau deja în faliment virtual. Cetăţenii statelor bunăstării sociale au fost confruntaţi, practic, pentru prima oară după cel de-al Doilea Război Mondial încoace, cu o criză care le afectează direct nivelul de viaţă şi care a dus deja la dezechilibre importante pe piaţa muncii, accentuând fenomenul sărăciei şi excluderii sociale şi a provocat o creştere fără precedent a şomajului la nivelul UE, mai ales în rândul tinerilor.

S-a încercat, într-o primă şi foarte scurtă etapă, justificarea austerităţii ca singură soluţie posibilă pentru evitarea accentuării crizei şi evitarea unor falimente naţionale. S-a spus că doar astfel, prin salvarea cu orice preţ a băncilor, se putea menţine baza de creditare pentru investiţii şi că, foarte rapid, încrederea investitorilor va reveni cu urmarea logică a însănătoşirii pieţelor muncii. S-a sperat că gesturi reale de solidaritate, cum au fost pachetele financiare enorme pentru Grecia, Spania, Portu