Am trecut cu bine peste o sărbătoare, în haine de lucru. A fost marcată cum se cuvine Ziua Cărţii şi Ziua Bibliotecii, aici în oraşul ce găzduieşte Templul Cărţii şi Templierii Săi. Gândul s-a ridicat uşor spre „cerurile limbii”, iar miracolul s-a produs aşa cum se petrece de fiecare dată prin altare. „Liturghia cărţii” a avut în vedere şi enigmele, dar şi farmecul. Şi tainiţele, dar şi giuvaierurile. Totul ca o fascinaţie din nou autentică. Şi o captivitate mereu frumoasă.

Căci cărţile sunt patria noastră de suflet. Sunt comorile cele mai de preţ ale învăţăturii. Un popor se ridică deasupra liniei de ignoranţă convenţională numai atunci când reuşeşte să-şi ridice cu prioritate modelele şi modelatorii. Ca apoi, aceştia, la rândul lor să poată trage în sus mulţimile.

Scriitorii sunt elita unui neam. Dar acest adevăr nu are caracter absolut. Şi nici valabilitate veşnică. Spre o bună păstrare şi spre „neuitare”, adevărurile trebuie rostite repetitiv. În consecinţă, rostim aici şi acum că de Ziua Internaţională a Cărţii nu-i putem uita pe creatorii de cărţi. Nici pe editori. Nici pe librari. Şi nici pe bibliotecari! De Ziua Naţională a Bibliotecii îi evocăm pe „slujbaşii publici” care au primit învrednicirea de a păzi „focul sacru” care dă Lumină.

În practica bisericii se foloseşte şi procedura de a chestiona publicul credincios cu întrebarea „Vrednic este?” şi se răspunde simplu şi cu forţă „Vrednic este!”. Dacă ar fi să funcţioneze o astfel de rânduială pe coordonatele relaţiei bibliotecar-utilizator, am putea avea mii sau zeci de mii de astfel de răspunsuri despre vrednicie. Căci bibliotecarii sunt oameni modeşti şi discreţi, care se ocupă de „întreţinerea sanctuarului”!

Aşa cred şi aşa trebuie să fie. Aşa este şi aşa trebuie să rămână. Numai astfel misiunea unei instituţii de cultură şi de cunoaştere este deplină: Spre o bună a