Amicul meu alpinist, cel despre care circulă vorba că a bătut un tren întreg, a prins imediat vorba ce-i spusesem, cum că mă simt în formă şi putem încerca să facem o tură „mai tare“. A părut foarte încîntat de idee şi nu cred că a mai înregistrat şi precizarea mea ulterioară: „tare pentru mine, nu pentru tine“. După cîteva zile, m-a informat că s-a gîndit la un traseu mai dificil prin Bucegi, pentru care să nu fie însă nevoie de coardă sau de alte artificii tehnice. Ceva cît se poate de „natural“.
Porniţi de dimineaţă din Buşteni, am lăsat în urmă Căminul Alpin, îndreptîndu-ne spre Valea Albă. Vrînd-nevrînd, mi-am adus atunci aminte că aveam o problemă cu ritmul amicului meu. Voinicu nu putea să meargă încet, ba chiar mersul lui, indiferent de pantă, aducea mai degrabă a alergare. A te ţine după el presupunea un efort incredibil, dar am făcut tot ce-am putut. Abia trecuse o oră că ajunsesem deja la primele săritori. Pentru cei obişnuiţi cu muntele, traseul nu e dificil, dar nici o simplă plimbare nu e. Mai pui o mînă-două, te mai caţeri printre bolovani... Curînd, am dat şi de zăpadă. Aceasta nu se topeşte aproape niciodată complet peste vară, valea fiind adîncă şi răcoroasă. În fine, despre Valea Albă au scris nenumăraţi excursionişti.
DE ACELASI AUTOR Bilbao şi alte neplăceri Strada mare şi fundăturile La Frumuşani - contactul dintre două lumi Dezvoltatorii Am ajuns sus într-un timp record, dar mă simţeam total epuizat, nu din pricina dificultăţii traseului, ci a ritmului prea susţinut în care-l parcursesem. Ne-am aşezat amîndoi pe iarbă. „Las’ că ne revenim imediat“ – a zis Voinicu, cotrobăind prin rucsac. A scos două sticle de Coca-Cola (pe vremea aceea se vindea în sticle, PET-urile de plastic nu erau încă prea răspîndite). Băutura e astăzi detestată de toţi ecologiştii şi nerecomandată de nutriţionişti. Are, însă, o calitate pe care atunci Vo
