Imposibil să nu încerci un anume sentiment când treci prin preajma marilor uzine de altădată, aflate acum în ruină și abandon. Fie satisfacție („bine că s-au dus pe apa sâmbetei aceste megasimboluri ale comunismului, dovezi ale eșecului industrializării forțate!”), fie revoltă întristată față de risipirea unor valori create cu trudă și sacrificii. Deși s-ar cuveni să mă afecteze mai degrabă abandonarea coloșilor industriali construiți „din iarbă” de generația mea, parcă, totuși, dispariția uzinelor străvechi (și prea multe n-am avut!) îmi pare de-a dreptul tragică.
Fără îndoială că nimic pe lumea asta nu-i veșnic, un soroc există pentru toate cele și chiar dacă ruinele de la Ostra înspăimântă, o judecată logică și fără patimă trebuie să recunoască faptul că, dispărând motivațiile și temeiurile economice ale înființării, e-n firea lucrurilor să se ajungă și la ceasul desființării. Doar nostalgia în sine nu ține loc de materie primă, nu asigură desfacere și nu-i în nici un chip productivă – altfel am avea și acum ateliere de reparat calești și fabrici de patefoane. Când a putut fi evitat ceasul cel de pe urmă, s-a recurs la reprofilări. Înființate tocmai în 1882 – deci în urmă cu peste 130 de ani! – uzinele ieșene Nicolina au reparat mai întâi locomotive. Dispărând tracțiunea cu aburi, s-a trecut la producția de utilaje pentru construcții de drumuri și poduri. În anul 2000, Nicolina înregistra un profit de 169.000.000 de lei. Ridicată de strămoșii noștri „din iarbă”, uzina a ajuns acum înapoi „în iarbă”. Au fost nivelate și încep să înflorească păpădiile pe cele 28 de hectare unde funcționau 11 hale utilate modern, 9 km de cale ferată, platforme, drumuri ș.a.m.d.: toate s-au vândut una câte una, „la bucată”. Evident, după privatizare.
Întrebare: dacă locomotive cu aburi nu mai există, utilajele pentru construcții de drumuri și poduri de ce n-ar av
