Nu ştiu dacă sesizaţi şi dumneavoastră, o linişte de sanatoriu, grea, irepresibilă, amăgitoare şi încărcată ca o vină, se lasă peste ţară. Nu este deloc liniştea specifică sărbătorilor sau zilelor libere. Sursa: CODRIN PRISECARU

Nu are nimic sfînt şi nu e deloc binemeritată. E liniştea românească. Adică pacea aceea care se obţine cu şulfării şi mici trădări, cu „reevaluări” şi tranzacţii oculte. Efectul ei soporific picură în venele naţiunii anesteziate acum după ce a fost isterizată pînă ieri. România redevine letargică. Se pare că România nu ştie să trăiască decît în extreme, ca un psihotic maniaco-depresiv (acum îi zice tulburare bipolară, dacă nu mă înşel). Între războiul distrugător şi liniştea sedată, în România, nu există nimic. Exact acolo unde, la alţii, se întinde teritoriul vast şi infinit nuanţat al normalităţii şi al libertăţii sigure, la noi se găseşte linia subţire de sîrmă ghimpată care marchează distanţa milimetrică dintre delirul nimicitor şi somnul ignoranţei totale.

În condiţiile acestea, liniştea este, de fapt, o mare minciună acceptată de toată lumea doar pentru că altfel va fi mai rău. Liderii celor două blocuri, acum premier şi preşedinte, au regăsit glasul comun şi ne asigură că România e foarte bine (de unde tot ei spuneau pînă ieri că nu e bine deloc, desigur, din cauza celuilalt) şi că nu există nici un pericol (de unde pînă ieri fiecare tabără striga spre popor cu degetul inafamant către adversari arătînd pericolul cel mare). După ce a fiert îndelung, societatea românească s-a potolit, acum. Reacţionează repede la răcnete politice şi, apoi, minunat la vorbe liniştitoare. Oricum, calea firescă, a normalităţii transparente şi consolidate, în care şi scandalul e admisibil între limite suportabile şi liniştea e gestionată onest cît să nu semene a deces, nu a fost, încă, găsită de poporul acesta. Acum, vine liniştea.

În timpul