Ca în fiecare an, din ultimii zece, să zicem, în România, media a făcut mare tam-tam legat de cum au sărbătorit românii Ziua Internaţională a Muncii, devenită, de pe vremea împuşcatului, tradiţională pentru micii şi berea cu care se cinsteau muncitorii după manifestările şi defilările obligatorii, impuse de comunişti.

Pe vremea Partidului Comunist Român, muncitorii, care trudeau în fabrici trei schimburi, inclusiv schimbul sovietic, pentru realizarea planului cincinal şi înălţarea patriei pe noi culmi de dezvoltare şi progres a omului nou, de 1 Mai erau scoşi obligatoriu la defilări şi manifestaţii stradale sau pe stadioane pentru marcarea Zilei Muncitorilor.

Cu burta goală, pentru că cine n-a trăit perioada comunistă nu ştie foametea şi lipsurile suferite de majoritatea populaţiei, pentru muncitorii defilanţi, manifestanţi, cum vrem să spunem, această zi era una de bucurie şi sărbătoare pentru că, în toată sărăcia lor şi a ofertei comerciale, după încheierea acţiunilor de partid se bucurau de mici şi bere. Nu conta că stăteau la coadă şi câte o oră să cumpere un mititel vai de el şi o bere la halbă mai mult spumă, de nu ziceai că e bere ci dero, clasa proletară gusta din plin momentul.

Nu conta că mâncau un mic sau doi-trei, maxim patru să ajungă la toată lumea, făcuţi dintr-o carne necunoscută, dar mai sigură oricum decât materia primă ce stă la baza micilor de azi. Unii muncitori, în frunte cu câte un curajos activist de partid chiar îndrăzneau să fugă din timpul manifestaţiei, pentru a ajunge la restaurant să prindă mici şi bere. Pentru că nu era ca acum totul la discreţie să cumperi câţi mici şi beri vrei. De multe ori micii şi berea comuniste nu ajungea la toţi bravii eroi ai clasei muncitoare.

Astfel, în ciuda faptului că aveau bani în buzunar, mulţi muncitori rămâneau cu buza umflată, doar cu pofta micului şi berii tovărăşeşti, care le