„Spectrele lui Dej”, lucrare colectivă coordonată de istoricii Ştefan Bosomitu şi Mihai Burcea, subintitulată Incursiuni în biografia şi regimul unui dictator, ieşită de sub tipar în 2012 la editura ieşeană Polirom, sub egida Institutului de Investigare a Crimelor Comunismului şi Memoria Exilului Românesc, mi se pare a face parte, în primul rând, din categoria cărţilor aşteptate, necesare şi utile.

Apărut aproape simultan cu cercetarea lui Dorin Liviu Bîtfoi „Aşa s-a născut omul nou - În România anilor 50” (Editura Compania, Bucureşti, 2012), carte care, în pofida limitelor şi erorilor sale cu îndreptăţire subliniate de recenzenţi, rămâne una demnă de luat în seamă, volumul asupra căruia doresc să mă opresc în aceste însemnări are menirea de a atrage atenţia asupra unei realităţi. Şi anume că da, e cum nu se poate de justificat interesul ce li se acordă în continuare lui Nicolae Ceauşescu şi multiplelor faţete ale dictaturii sale, dar că ultimul şef al PCR nu a fost nicidecum unicul dictator comunist din România. Că, în pofida obsesiei acestuia de a se îndepărta la modul pur simbolic de modelul dejist dar şi de a face astfel încât aproape să îl scoată pe predecesorul său din istoria României, Nicolae Ceauşescu a imitat aproape ad litteram conduita, poate că şi destinul celui în preajma căruia s-a aflat ani de zile. Că o atare imitare se situează în specificul dictaturii comuniste de esenţă stalinistă pe care au ilustrat-o cei doi conducători supremi.

Gheorghiu-Dej - primul dictator comunist român

Dennis Deletant, semnatarul Studiului introductiv al volumului Spectrele lui Dej, îl citează, încă în primele rânduri ale contribuţiei sale, pe politologul Vladimir Tismăneanu care, în cartea Fantoma lui Gheorghiu-Dej, scria:”În avalanşa de articole acuzatoare la adresa comunismului românesc, în puzderia de articole incrimante în legătură cu familia Ceauşes