Acum trei ani, cînd am scris pentru prima dată despre acest subiect, încercasem să văd locuinţa scriitorului – nr. 53, de pe strada care-i poartă numele –, dar o găsisem închisă. Aşa e şi acum, deşi, fiind donată Academiei, a fost cîtva timp casă memorială. Nu e singurul caz de nesocotire a unui act de donaţie – fie că ar fi nevoie de reparaţii, dar banii pentru ele capătă mereu altă întrebuinţare, fie din alte motive pe care nu le pot bănui, căsuţa e părăsită. Telefonul fluieră degeaba, deşi numărul n-a fost încă şters din lista abonaţilor. Îmi doresc, de atunci, să compar „concepţia particulară pe care G. Călinescu o avea despre Bucureşti şi despre arta arhitectonică în general“ cu situaţia de azi. Chiar fără havuzul din curte şi fără broasca ţestoasă care-i dădea altădată tîrcoale, mărturisirile scriitorului, atribuite lui Ioanide, protagonistul ultimelor sale romane, sînt destul de explicite.

DE ACELASI AUTOR O invitaţie la apărarea oraşului Din reviste vechi O colecţie şi multe altele Oraşul uitat Cine mai citeşte astăzi Scrinul negru? Interminabil, pe alocuri odios (fiindcă, de pildă, ironizînd decăderea aristocraţiei, între alte figuri caricaturizate îl recunoaştem pe monseniorul Vladimir Ghika, iar acesta, cu cîţiva ani înainte de apariţia romanului, murise în închisoare). De altfel, în mai multe cazuri, portretele sînt asemănătoare pînă la identificarea evidentă: Gaittany – Al. Rosetti, Babighian – Zambaccian, cu toate că aceştia erau prieteni cu autorul. Capitolul despre Talcioc este, fără îndoială, cel mai reuşit, tocmai pentru imaginea foarte adevărată despre acea clasă pe care evenimentele o lipsiseră brusc de poziţie socială şi de avere. Tonul sarcastic, adoptat şi pentru a se adapta la perspectiva comunistă, corespunde probabil şi unui resentiment acumulat de Călinescu din tinereţe faţă de foştii privilegiaţi. (De ce? Fusese bursier la Roma