Zilele trecute discutam cu un coleg despre copii. Din vorbă-n vorbă, îmi spune că băiatul lui are permis. „Cum adică?“, întreb uimită. „Da’ câţi ani are?“. „18 ani jumate“, îmi răspunde. Aoleu… Şi parcă mai ieri îl lua de la Şcoala 3 şi era prin clasa a V-a… Când au trecut anii?

De multe ori îmi doresc să treacă timpul mai repede, să crească mari copiii mei, să ajung să mă înţeleg cu ei, să scap definitiv de pamperşi, de biberoane, de lapte praf, de lacrimi şi ţipete din nimic, dar… trece timpul şi fără să ne dorim noi.

E foarte greu să creşti doi copii mici, cu o diferenţă mică de vârstă între ei. Când nu are unul toane, are celălalt, iar de multe ori au amândoi odată. Nu înţeleg ce sunt banii aşa că au impresia că dacă intri în magazin poţi să iei orice şi să pleci. Pun tot felul de obiecte în coşul de cumpărături şi se supără tare când eu le pun la loc. Le explic, dar sunt prea mici pentru a înţelege şi îşi umplu feţişoarele frumoase de lacrimi.

Săptămâna aceasta, înainte să plec la Buzău, ştiam că o să plângă fetiţa, pentru că nu mai păstram rutina de a ne trezi împreună, de a mânca toţi lapte cu cereale, de a ne juca, de a ieşi afară, de a o săruta înainte să adoarmă după prânz. I-am spus cu o seară înainte că o să plec la şcoală şi mi-a zis că trebuie să meargă şi copiii mei cu mine. I-am spus că nu se poate, că acolo nu au voie copiii mici, iar ea plângând mi-a zis: „Atunci, du-te la glădiniţa de mame că acolo te plimeşte cu noi, nu tlebuie să pleci nicăieli fălă copiii tăi“. Am înghiţit în sec şi am rugat-o să-mi spună ce să-i aduc, numai să nu mai plângă. Doar că ea nu vroia nimic, nici colier „stlălucitol“, nici „coloniţă“, nici „lochiţă de plinţesă şi de legină“ cum vrea de obicei, ci să stau acasă sau să-i iau şi pe copiii mei cu mine.

Când sunt mici se îmbolnăvesc mai uşor, iar fetiţa neînţelegând că de fiecare da