Formele narative metaliterare sau metaficţionale, prezente în tradiţia literară şi în romanul modern încă de la începuturile sale, cunosc în postmodernitate dezvoltări şi tehnici specifice, bazate pe autoreflectare (reflectare autocritică sau autoreflectare critică), autocon- ştiinţă şi autoreferenţialitate.

Bazate pe o opţiune estetică de factură avangardistă, care dezavuează realismul referenţial în favoarea autonomiei discursului, abordările metaficţionale din ultimele decenii au condus la aşa-numita scriitură narcisistă. Scriitură autosuficientă, aceasta exclude orice altă realitate în afara celei proprii, fundamentându-se pe un individualism extrem, relaţionat cu contextul istoric al ultimelor decenii.

Mai înainte de a se practica şi comenta scriitura narcisistă ca fenomen literar, unii sociologi americani invocau, prin anii ’70-’80 ai secolului trecut, mitul lui Narcis pentru a defini noua epocă pe care o trăia omenirea, schimbările survenite în viaţa societăţii şi în profilul individului din postmodernitate. În The Culture of Narcisism din 1979 (în traducerea franceză, Le complèxe de Narcisse, Editura Laffont, 1980), Christian Lasch definea narcisismul ca o nouă conştiinţă şi structură a personalităţii postmoderne. Ulterior, filosoful şi sociologul francez Gilles Lipovetsky (n.1944) îl prezintă (în eseul „Narcis ou la strategie du vide”, inclus înL’ère du vide, essais sur l’individualisme, Gallimard, 1983), ca rezultat al unui evident proces de personalizare, în condiţiile unui capitalism definit ca „hedonist şi permisiv”.

Narcisismul din viaţa socială a contaminat, inevitabil, cultura şi literatura, naraţiunea şi, în fine, scriitura, în care preocuparea intensă, exclusivă şi obsedantă pentru sine (invarianta mitului narcisist) este ficţionalizată ca reflectare şi contemplare în spaţiul reflectant al colii de hârtie /oglindă. Exacerbat