1.Găsești mai mereu pe stâlpii din Gara de Nord afișe cu oameni dispăruți. E vorba de niște coli A4 scoase la imprimantă, pe care apare, undeva în centru, foarte mică și pixelată, poza persoanei care a plecat de acasă. Impresia pe care ți-o lasă un astfel de anunț e că rudele ar vrea să-l găsească pe dispărut„, dar nu țin neapărat, din moment ce n-au pus o poză mai clară. Adică, e bine dacă cineva îi sună să-i anunțe că l-a găsit pe bunicul cu probleme psihice plecat de acasă, dar ei nu se supără nici dacă nu dă nimeni niciun semn și nu-și mai revăd niciodată persoana apropiată. Altfel ar pune niște poze mai clare, eventual color și nepixelate.
Oamenii care pun anunțuri pe stâlpii din Gara de Nord ar trebui să ia exemplu de la hipsterii care postează pe Facebook poze cu bicicletele lor furate. Recente, clare, din mai multe unghiuri. Nu cred că explicația constă în faptul că un hipster își fotografiază bicicleta mai des decât restul oamenilor membrii propriei familii. Mă întreb ce-o să iasă pe Facebook atunci când unui hispter o să i se fure bunicul chiar din fața casei.
2. Există mereu cineva fără bilet care stă pe locul unei alte persoane, pe care încearcă să o direcționeze greșit spre un alt scaun din vagon. De obicei, interacțiunea decurge în felul următor:
Persoana cu bilet: E aici locul 107?
Persoana fără bilet (și care stă pe locul 107): Nu, cred că e mai în față.
Persoana cu bilet se duce, vede că nu e mai în față, se întorce, dă la o parte o perdea și vede care e de fapt locul 107. Călătorul fără bilet se ridică și ochește un alt scaun momentan liber, unde se repetă toată povestea.
Practic, blatistul îl pune pe călătorul cu bilet pe o pistă falsă doar ca să mai stea jos încă 10-15 secunde. Momentul ăla de odihnă e foarte important pentru el. Percepe trecerea timpului de așa natură încât în zece secunde se recuperează
