Neculai Andrei, Eseu despre fundamentele modelării matematice,
Editura Academiei Române,Bucureşti,2012,338pag.
Cînd se pronunţă asupra filosofiei, matematicienii nu-şi pot reprima o tresărire condescendentă: e reacţia spiritului superior în faţa unei discipline vetuste, al cărei principal defect stă în imprecizia termenilor. În ochii lor, păcatul de moarte al filosofiei stă în natura ei lingvistică, limba fiind în genere o unealtă stîngace a cărei rază de acţiune nu depăşeşte felia vizuală a universului.
Cu vorbele nu putem descrie decît ce vedem, şi tot ce sare din lumea simţurilor, fie în sens infrasensibil (ca microcosmos cuantic), fie în sens suprasensibil (ca macrocosmos transcendent), iese de sub jurisdicţia limbilor intrînd în regatul virtuţilor matematice. Cine nu respectă graniţa celor două imperii alunecă în diletantism cu tentă de impostură.
Pentru Neculai Andrei, filosofia nu e decît treapta premergătoare de care spiritul a avut nevoie spre a se ridica la tronul ştiinţei propriuzise, gîndirea speculativă fiind un fel de pronaos şubred menit a călăuzi paşii omenirii spre altarul invulnerabil al matematicii. Din acest motiv, gînditorul de cuvinte este predecesorul umil al gînditorului de formule, un biet lictor deschizînd drum spre pritaneul cunoaşterii. Şi deşi amîndoi oferă un model de interpretare a lumii, primul are proasta inspiraţie de a face uz de o ţesătură lexicală de o largheţe stînjenitoare, în vreme ce al doilea are la îndemînă un cod precis de simboluri algebrice. În primul caz, spiritul se complace în bălăceală de etimologii preţioase, în al doilea spiritul e prins în corsetul strict al ecuaţiilor fixe. Imun la reverii personale, matematicianul e un cercetător sec, care descrie cît mai fidel realitatea. „Cît mai fidel“ însemnînd: a da explicaţii şi a face predicţii pe baza unor regularităţi verificate, to
