Pînă la prînz Geangu se ocupă de chestii sîcîitoare, administrative. Contrasemnă procese verbale de deces, că bandiţii mureau, `tu-le mama lor!, era singurul mod de a pleca legal din închisoare. Dimineaţa erau scoşi, erau împachetaţi şi duşi la Rîpa Robilor, unde erau aruncaţi în gropile cu var, ca să nu împută aerul clasei muncitoare care trăia în zonă. Înainte de a fi duşi la groapă erau ţinuţi cîteva ceasuri pe ciment, într-un fel de purgatoriu, o sală mare şi igrasioasă, ca să se convingă toată lumea că nu se prefăceau. Circula ceva folclor pe seama unor evadări puse la cale în acest mod, dar nu erau decît poveşti imaginate de minţi înfierbîntate. De cele mai multe ori, dacă vreun cadavru stîrnea suspiciuni, mai era înţepat o dată, de două ori în inimă, ca să nu existe dubii. Că bandiţii şi morţi tot bandiţi rămîneau.

În dimineaţa asta a fost o producţie bună de morţi: cinci. Primul certificat de deces era al unuia Gore Calapăr, un fost angrosist de cereale din Brăila, un bandit care scufundase o barjă cu grîu în Dunăre, intenţionat, doar ca să nu ajungă grîul pe mîna clasei muncitoare, care trebuia, în opinia lui, înfometată. A primit iniţial unsprezece ani de închisoare care au fost sporiţi la şaptesprezece, deoarece banditul a declarat la aflarea sentinţei că nu regretă faptele şi că dacă ar fi în libertate ar da foc la toate depozitele sale de grîne, numai să nu ajungă în mîinile puturoşilor. Nu a rezistat în închisoare decît şase ani, cu restul a rămas dator lumii acesteia. Murise de foame, din cîte se spunea, refuza sistematic masa gratuită pe care i-o dădeau statul şi societatea, pe care dînsul le dispreţuia. Un bandit.

Următorul era un avocat celebru din Bucureşti, George Pascu, care apărase la proces un grup de legionari închişi prin anul 1941. El spusese că nu-şi făcuse decît datoria de avocat, dar să aperi nişte elemente declasate nu-