Dintre scrierile sacre, Biblia1, adunând dovezile revelaţiei divine şi ale credinţei aşternute în Orientul Apropiat vreme de 1200 de ani, este şi astăzi – în varianta sa creştină, care pune laolaltă Vechiul şi Noul Testament – cea mai răspândită şi mai frecvent reeditată operă. Asupra inspiratoarelor texte s-au scris nenumărate comentarii, fiindcă – spre deosebire, de exemplu, de Coran, care consideră transmiterea revelaţiei ca dictare nemodificată de la Dumnezeu, Biblia admite intervenţia minţii omeneşti în reflectarea şi purtarea Cuvântului, aşa încât comentariile nu se mai scriu doar asupra textelor în sine, ci şi asupra comentariilor de comentarii. O traducere biblică presupune deci, chiar mai mult decât cunoaşterea limbilor în care au fost redactate diferitele manuscrise (ebraica şi aramaica în cazul Vechiului Testament, greaca veche unificată – „târzie“, vorbită în perioada Imperiului Roman pentru Noul Testament) şi neignorarea acestor diverse interpretări. Ţinînd totuşi seama că, aşa cum bine se spune, cel mai bun comentariu rămâne textul biblic însuşi.

După decenii de strădanie filologică şi cercetare, clasicistele/biblistele Monica Broşteanu şi Francisca Băltăceanu ne oferă minunatul lor dar, rod al unei vieţi dedicate citirii, înţelegerii şi interpretării Cărţilor care încep acolo unde trecutul se învecinează cu veşnicia şi călăuzesc către un viitor la rându-i atingător de veşnicie. E vorba de cele mai frumoase povestiri din Biblie în traducere directă; în cuvântul său însoţitor, Andrei Pleşu subliniază, cu binecunoscutul său talent de a surprinde esenţialul, deosebirea dintre povestiri şi poveşti (lămurind astfel şi substratul propriei cărţi, Parabolele lui Isus).

Am citit cu emoţie şi respect „repovestirile” Monicăi Broşteanu şi Francescăi Băltăceanu: respect pentru anii de muncă şi seriozitatea care se adună în spatele acestei lucrări, emoţi