Dacă n-aş fi aflat la timp că pentru destui dintre concetăţenii mei gura este doar deschizătura stomacului, aş fi avut iluzia că intenţia de reincriminare a insultei şi calomniei va produce cât de cât o emoţie sau o umbră de dezbatere în societate.
Cum iluziile mi s-au spulberat mai rapid decât fumul de la grătare, n-am avut vreo aşteptare nici măcar din partea presei. Azi, de 3 mai, Ziua Libertăţii Presei, se petrece şi se mai moare puţin, ca-ntr-o zi obişnuită. Libertatea cuvântului este un moft pentru rătăciţi. Semnificativ e nu că există poziţii pro sau contra asupra subiectului în chestiune, ci că nu există niciun fel de interes pentru o astfel de dezbatere (în afara inevitabilelor ”Las, că bine vă face, fire-aţi ai dreacu! ...”) În urmă cu 10-15 ani, bieţii mei confraţi de ”breaslă”, acum acreditaţi pe lângă grătare, relatând despre ”cele cuvenite pe masă”, despre buci şi ”face cinste Salvamarul”, ar fi avut cu siguranţă o reacţie. Nu se trăia nici pe atunci bine în presă, nici atunci presa nu se coagula cum trebuie ca o breaslă, totuşi sistemul imunitar al corpului de ziarişti încă funcţiona în faţa atacurilor şi presiunilor tot mai mari ale regimului.
Discuţia despre insultă şi calomnie ar fi avut sens astăzi dacă presa ar fi fost o forţă unită. Atunci am fi putut vorbi cu gravitate despre încercările puterii ”de a pune botniţă presei”, de a stopa investigaţii jurnalistice, folosind presiunea penală asupra jurnaliştilor. Cu câteva excepţii notabile, cu mici performanţe individuale, mare parte a presei petrece azi la grătare laolaltă cu politicienii. Cum s-a ajuns aici şi cum s-a preschimbat presa dintr-o instituţie care ocupa un loc de frunte în încrederea românilor într-o fantoşă de care politicienii nu se mai tem şi pe care publicul nu o mai respectă, asta e o discuţie lungă. Cristian Tudor Popescu constată amar că ”e puţin prea târziu să