Prima mea ieșire a fost în Franța, în toamna lui 1990. Cîștigasem o bursă de 5.000 de franci, iar prietenul nevăzut-necunoscut Sebastian Reichmann ne închiriase, mie și lui Toma Roman senior, o casă, a fostei sale soții, care ne cerea un mizilic, 500 de franci. Eram pregătit sufletește să înghit Occidentul, dar m-am lămurit de-a doua zi. Nu-mi imaginasem că e atît de mare, de divers și de populat. A doua lovitură au fost prețurile. Totul dădea cu nenumărate zerouri în limba română. Nu puteam accepta ca o pîine (baghetă) să coste 40 de lei, iar o Coca-Cola (la Pepsi nu mă uitam!), 100. Degeaba insista Sebi, "Bă, nu mai calculați în lei, că o să-nnebuniți!", cum vedeam ceva exprimat în franci, transformam în dolari și înmulțeam cu 100. Era groaznic, n-aveam liniște. Iar cînd amicii francezi – și erau o droaie – ne invitau la local, sughițam toată noaptea: cu banii ăia am fi putut trăi o lună în România.
Veniserăm, însă, blindați de acasă cu cele mai utile sfaturi: "Să nu cumperi decît de la «Tati, les plus bas prix»”. Da, dar la Tati nu era nimic de mîncare și ne ofilea prețul pîinii, iar apa, nevinovata apă, ne stătea în gît. Așa am descoperit «Ed, l'Épicier» cea mai ieftină băcănie din Occident. Erau acolo niște baxuri de bere, cîte 12, de care portofelul nu se speria. Coboram, dis-de-dimineață, la vînătoare. Înghesuiam baxul în congelator, apoi ne priveam în ochi, mulțumiți. Ziua suna bine. Dar să vezi chestie. Cam după vreun sfert de oră, brusc, ne apuca setea. Scoteam două cutii, de gust. Le desfăceam, ciocneam și ne uram o zi bună. Pînă să ieșim pe Corso, afurisitele de beri își dădeau duhul!
Publicat în Cațavencii, nr. 17(95) 2013
Prima mea ieșire a fost în Franța, în toamna lui 1990. Cîștigasem o bursă de 5.000 de franci, iar prietenul nevăzut-necunoscut Sebastian Reichmann ne închiriase, mie și lui Toma Roman senior, o casă, a fos
