Ca în filme clasice precum „M“ sau „Dogville“, o comunitate se lasă pradă instinctelor de suspiciune şi de persecuţie, în filmul lui Thomas Vinterberg „Vânătoarea“, pentru a cărui interpretare Mads Mikkelsen a fost premiat la Cannes
Puţine pelicule recente mai sunt capabile de duritatea, câteodată insportabilă, care transpare în multe dintre secvenţele filmului danez „Vânătoarea“ / „Jagten“. Şi aceasta cu toate că scenele propriu-zis grafice, naturaliste sunt minime în film şi destul de lipsite de importanţă.
Cu acest film, regizorul său, Thomas Vinterberg, a reuşit să atingă din nou, poate chiar să depăşească, intensitatea şi tensiunea secvenţelor din fulminantul său „Sărbătoarea“ / „Festen“ / „The Celebration“, din 1998. De fapt, această intensitate vine din întreaga tradiţie a literaturii şi cinematografului nordic, scandinav (spaţiu de sorginte protestantă, e important de spus). În acest context, filmele mai tinerilor cineaşti din mişcarea Dogma 95 (Vinterberg şi Lars von Trier, în primul rând) se integrează perfect.
„Neînţelegerea“
Filmul demonstrează un adevăr înspăimântător. Chiar şi în cele mai avansate societăţi care au existat vreodată pe planetă, cele care au făcut cel mai mult pentru fericirea fiecărui individ în parte, adică cele nordice, mai precis scandinave (Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda), Cel Rău nu doarme. Astfel, intensitatea dramelor produse de „neînţelegere“ (A. Camus) este la fel de mare ca oricând în istorie.
Un om ca oricare altul, cu un comportament ireproşabil, ex-profesor, dar acum lucrând la o grădiniţă de copii, îşi vede viaţa complet distrusă în doar câteva clipe, în urma unei minciuni iresponsabile. O dată răul produs, e foarte greu, poate imposibil, ca lucrurile să mai revină la starea iniţială, ca ele să mai decurgă în mod firesc.
Mads Mikkelsen, un superstar
Nimeni nu vrea să facă rău
