Cu referire la Kant, Goethe spunea odată că orice filosofie ar trebui să fie iubită şi trăită dacă vrea să dobândească semnificaţie pentru viaţă. „[…] stoicul, platonicianul, epicureicul, fiecare, în propria sa manieră, trebuie să se împace cu lumea; aceasta este tocmai sarcina vieţii de care nimeni nu este scutit, indiferent de şcoala căreia îi aparţine. În ceea ce-i priveşte pe filosofi, ei nu pot să ne ofere nimic altceva decât forme de viaţă. […] Sobrietatea riguroasă, cea a lui Kant de pildă, pretindea o filosofie pe măsura înclinaţiilor sale înnăscute. Citiţi-i viaţa şi veţi afla imediat cu câtă amabilitate retrăgea el stoicismului său, care se afla într-o opoziţie tranşantă cu relaţiile sociale, asprimea, îl punea în ordine şi în echilibru cu lumea. Datorită înclinaţiilor sale, orice individ are un drept la principii, principii care nu-l anulează ca individ. Şi doar aici trebuie căutată originea oricărei filosofii. […] Fiecare sistem […] reuşeşte să se împace cu lumea îndată ce în el îşi face intrarea eroul potrivit. Doar ceea ce e dobândit de natura umană eşuează cel mai adesea când e vorba de contradicţii; ceea ce îi este înnăscut ştie să-şi creeze acces peste tot, şi, nu arareori, îşi înfrânge cu cel mai mare succes contrariul. […] În primul rând, trebuie să fim în armonie cu noi înşine, să fim cel puţin în stare să echilibrăm contradicţiile care pătrund în noi din exterior, dacă nu putem să le înlăturăm.”

Prin aceste cuvinte este desemnat cu toată claritatea unul dintre cele mai importante scopuri pe care trebuia să şi-l propună cercetarea şi expunerea ştiinţifică a vieţii lui Kant. În acest sens, nu poate fi vorba despre simpla depănare a destinelor şi evenimentelor exterioare, ci farmecul propriu şi dificultatea propriuzisă a sarcinii ar consta în descoperirea şi evidenţierea „formei vieţii” care corespunde acestei forme a sistemului. În ceea