Povestea nu e nouă. O ştim încă de la Platon. Care, la rândul lui, putea s-o ştie din vremuri mai vechi. Prin urmare, e posibil ca ea să fi debutat simultan cu naşterea umanităţii. În fond, Adam şi Eva au fost alungaţi din Rai pentru că au gustat din pomul cunoaşterii.

Ce ne opreşte să ne imaginăm că, odată cu masticaţia, ei au dobândit şi însuşiri intelectuale?! Pe de altă parte, când a jucat intelectualul / artistul rolul determinant în viaţa socială? Se pot identifica, desigur, momente şi personalităţi pregnante, dar niciodată n-au existat epoci marcate de la un capăt la altul de intelectuali. Poate doar pe scufundata Atlantidă sau pe dispărutul continent Mu. Dar, cine ştie, ele au fost distruse tocmai datorită coeficientului sporit de intelectualitate pe cap de locuitor...

Istoria contemporană, cea pentru care datele pot fi adunate mai uşor, dărâmă mitul potrivit căruia intelectualii sunt alungaţi din „cetate” de către – se înţelege – politicieni. Dacă lăsăm de-o parte momentele tragice de extremism ideologic (nazismul şi comunismul), când statul şi stăpânii săi, politicienii, au pornit războaie nemiloase contra intelectualilor, constatăm că, de regulă, aceştia se elimină de bunăvoie între ei. Deşi câmpul cultural e vast, ei n-au loc unii de alţii. Invidia şi ura, probabil, că nu sunt mai mari decât la alte categorii sociale, dar sentimentele sunt mai direct şi mai expresiv ambalate.

Nu e nevoie, aşadar, de un impuls din afara lumii proprii pentru ca intelectualii să dorească moartea celor din aceeaşi familie cu ei. Că politicienii le dau o mână de ajutor, speculând orgoliile nemăsurate, setea de glorie şi chiar prostia, e sigur. Dar primul impuls aparţine artiştilor înşişi. Ei şi numai ei, prin egoismul şi vanitatea lor, deschid ferestre de vulnerabilitate, îngăduind pătrunderea în universul spiritului a germenilor agresivi ai auto-distr