De-abia acum, cînd l-am recitit după trei ani, Baudolino mi-a plăcut fără rezerve*. M-am întrebat de ce anume am strîmbat din nas – nu foarte tare! – după prima lectură. Poate fiindcă acest Eco intra în coliziune cu ceea ce-mi închipuiam că ar trebui să fie romanele lui, după Numele trandafirului şi Pendulul lui Foucault. Î n clasamentul meu personal Numele trandafirului e deasupra mai elaboratului Pendul, iar Baudolino, la prima strigare, mi s-a părut un amestec înclasabil şi cam stufos între Decameronul lui Boccaccio Pantagruelul lui Rabelais, şi trimiţînd printre rînduri la Istoria secretă a bătrînului Procopius din Cezareea, cu care istoricul l-a defăimat pe Justinian împăratul cu aceeaşi sîrguinţă cu care l-a lăudat în Izbînzile lui Justinian. Or, de fapt, aceste trei cărţi sînt trei aşi cu care Eco îşi pune cititorii la încercare, stîrnindu-i să le ierarhizeze. Baudolino pare scris cu o lejeritate de-a dreptul umoristică, deşi – culmea! – e mai complicat decît Pendulul şi mai apropiat de romanul popular decît Numele trandafirului. De-abia după ce i-am citit Cimitirul din Praga, m-am prins că marelui mehenghi al semioticii i se rupe de toate clasificările docte ale romanului şi că acest mi-se-rupism a început chiar de la prima lui aventură epică. Aşa cum în Numele trandafirului Eco ia şi peste picior, dar şi în serios, romanul cu detectivi, iar în Pendulul lui Foucault, demontează thrillerul cu enigme istorico-metafizice, ca să-l rescrie cum are el chef, în Baudolino Eco se amuză să amestece cronica istorică, utopia şi poveştile medievale, într-un text pe care, pînă aproape de sfîrşit, nu ştii de unde să-l iei. Baudolino, copilul de ţăran luat de suflet de împăratul Frederic Barbarossa, fost student, spion, soldat şi călător îl scapă de la moarte , în 1204, pe un anume istoric bizantin cînd Constantinopolul e cucerit, jefuit şi incendiat de cruciaţi.