Miercuri 24 aprilie a avut loc, găzduit de ICR, un Colocviu al criticii literare ajuns la a treia ediţie. Tema comunicărilor de anul acesta ar putea fi formulată prin următoarea întrebare: Noua critică, o critică nouă? Au participat îndeosebi critici din generaţia 2000, dar şi câţiva din generaţiile vechi.

Organizatoare a fost, ca şi în anii trecuţi, Secţia de critică a USR, prin preşedintele ei, G.Dimisianu, la iniţiativa lui Radu Voinescu. N-am putut urmări toate comunicările. Le voi citi în „Luceafărul de dimineaţă” şi, sper, în România literară, unde vor fi publicate, conform cutumei.

Am spus eu însumi, cu această ocazie, câteva cuvinte, ca un fel de introducere. Le reiau pe scurt mai jos.

Noua critică nu înseamnă neapărat o critică nouă. Dacă ne putem lăuda cu ceva este, înainte de orice, cu existenţa unei continuităţi în istoria criticii noastre moderne. Se disting trei momente importante, imediat după Primul Război Mondial şi până azi, între care legătura este evidentă. Dacă ne-am inspira de ideea lui E. Lovinescu referitoare la generaţiile succesive de critici maiorescieni, am putea adăuga la cele trei identificate de el cel puţin încă două, şi anume generaţia 1960 şi generaţia 2000. Legătura esenţială constă în caracterul estetic al criticii. Aşa au gândit-o, de la E.Lovinescu la G.Călinescu, toţi criticii moderni din interbelic (critica nouă, cum o numea E.Lovinescu însuşi), aşa am continuat-o noi, criticii generaţiei 1960, şi, iată, se pare că revin la ea criticii generaţiei 2000. Tradiţia cu pricina a fost pusă de mai multe ori în dificultate. În anii 1930, ea a trebuit să se impună (ca atare!) în bătălia cu puternica generaţie Iorga-Ibrăileanu, purtătoarea de cuvânt a unei înţelegeri învechite a literaturii, al cărei mesaj era, în ochii lor, preponderent social şi chiar antiestetic. Două decenii mai târziu, a fost rândul conce