Nu mi s-a spus niciodată mai des cât de puternică şi de „tare” sunt, cât de bine reuşesc să mă concentrez la ce am de făcut în condiţiile în care cei mai mulţi ar ceda psihic. Mă surprinde felul în care cred cei din afara unei situaţii că ar trebui să reacţionezi fiind înăuntrul ei. Şi poate numai pentru că sunt înăuntrul ei. Cu alte cuvinte, ce ar însemna să fiu slabă acum? Să fug în lume? Ar schimba oare fuga mea ceva? N-ar mai muri cel ce trebuie să moară? Sau m-ar durea mai puţin moartea lui părăsindu-l? Lipsindu-l de bucuria de a mă vedea în ultimele lui zile de viaţă? Şi unde să fug şi cât ar trebui să stau în lume? Poate ar trebui să plâng de dimineaţă până noaptea, să renunţ la datoriile mele zilnice, să nu mai dorm, să nu mai mănânc? Oare ar fi o privelişte bună pentru cel ce trage să moară să mă vadă jelindu-l deja? I-ar face această atitudine ceva mai mult bine decât un zâmbet? Şi de ce ar trebui să plâng acum când îl mai pot vedea, când îl mai pot ajuta, când îi mai pot încă satisface câteva dorinţe... Nu voi suferi destul când nu va mai fi, când va rămâne numai dorul şi amintirea? Când eşti outsider, tragedia cuiva e doar o tragedie şi ţi se pare firesc ca cel direct implicat să o respecte ca atare. Adică, cum îţi permiţi să râzi în locul în care ceilalţi au plâns? Să plângi toată ziulica, să te lamentezi primului venit, să fii într-o depresie fără margini, să ţipi isteric şi să te retragi solemn. Aşa se cuvine. Dar cel aflat în ultimele lui zile de viaţă, chiar dacă din menghina durerii nu-ţi mai poate surâde, cu ochii îţi arată căldura lui că te vede, încrederea lui că eşti acolo, că nu-l amărăşti şi mai mult, şi, mai ales, că nu-l laşi să moară singur. Şi atunci, cum să fiu eu cea care îi ucide credinţa, cum să nu-l încurajez, nu că nu va muri, ci că atât cât va trăi va primi din partea mea mereu un semn de grijă? Oare cât valorează durerea mea pe lâ