O.Nimigean, Mortido,

ediţia a doua,revăzută,

Iaşi,Edit.Polirom,2013,184pag.

Într-un număr recent al „Observatorului cultural“, Daniel Cristea-Enache polemiza, dârz, cu două texte de copertă a patra (apar-ţinându-le lui BogdanAlexandru Stănescu şi lui Doris Mironescu). Am crezut că, negând filiaţia Tarantino (sugerată de cel dintâi), Cristea-Enache va propune, el, o cheie de lectură pentru Mortido, romanul într-adevăr complicat al lui O. Nimigean.

N-a fost cazul. În afara câtorva citate scoase en vedette şi a câtorva consideraţii colocviale despre postmodernism (înţeles reducţionist, doar în latura lui parodică), cronica nu face decât să gloseze pe marginea unui ipotetic conflict generaţionist. Nu ştiu câtă acoperire are o atare descriere (cu atât mai mult cu cât e posibil ca ea să se întemeieze pe o prejudecată a criticului însuşi faţă de proza unor Nedelciu, Crăciun &Co.), dar îmi e clar că în felul acesta se poate rata sensul romanului.

Mie, de pildă, trimiterea la filmele lui Quentin Tarantino (cu imaginarul lor de-o violenţă extremă, de la Pulp Fiction la recentele Ticăloşi fără glorie sau Django dezlănţuit) mi se pare un excelent punct de plecare în discuţia despre Mortido. Fiindcă ţine cont de „enciclopedia” (folosesc termenul în accepţia lui Umberto Eco) lui Nimigean. Portretele critice care i s-au făcut acestuia au pus, de obicei, accentul asupra unor detalii de atitudine şi cu precădere asupra radicalismului moral, uneori exagerat şi, prin urmare, socialmente perdant. Nu spun că n-ar fi aşa. Numai că prefer să-l văd pe Nimigean în ipostaza lui de scriitor, nu în aceea de procuror. Iar ce-mi sare mie în ochi procedând astfel e o foarte eclectică cultură literară. Format în mediul universitar ieşean, unde, dacă nu greşesc, a şi predat o vreme, acesta pare să fi asimilat intelectual zone de o diversitate remarcabilă.