Dacă ar fi să-i dăm crezare lui Sainte Beuve şi să preluăm o afirmaţie a sa datând din anul 1868, atunci literatura universală ar fi luat naştere exact pe data de 12 martie 1830, la Ateneul din Marsilia, unde Jean-Jacques Ampère, fiul celebrului savant, a evocat, în deschiderea unuia dintre cursurile sale, „o istorie comparativă a artelor şi a literaturilor, prezentă la toate popoarele, din care ar putea apărea o filosofie a literaturii şi a artelor. ” Cu toate acestea, Daniel-Henri Pageaux consideră că, având în vedere faptul că demersul comparatist se defineşte în mod fundamental prin deschiderea către alte culturi, am putea, forţând puţin nota, să-l considerăm chiar pe Herodot, cel care acoperea, în Istoriile sale, atâtea spaţii culturale, drept primul spirit comparatist... În 1967 apărea, în Franţa, La littérature comparée, lucrarea lui Claude Pichois şi André-Michel Rousseau, care se va reedita în 1983, prin intermediul său fiind, în sfârşit, acoperite o serie de lacune care existau încă în ceea ce priveşte dimensiunea teoretică a acestei discipline cu specific accentuat universitar. Astfel, aici sunt descrise diversele domenii care intră în componenţa literaturii comparate, respectând, în linii mari, ordinea prezentă şi în cunoscutul şi consacratul „manual” al lui Paul Van Tieghem, publicat în 1931, dar oferind, în acelaşi timp, o documentaţie variată, la care se adaugă diferite elemente de problematizare. În conformitate cu definiţia pe care cei doi autori o dau, „literatura comparată este arta metodică de a apropia, prin cercetarea raporturilor de analogie, înrudire şi influenţă, literatura de alte domenii de expresie sau de cunoaştere, faptele şi textele literare între ele, distanţate sau nu în timp şi spaţiu, cu condiţia ca ele să aparţină unor limbi sau culturi diferite şi să fie integrate într-o tradiţie comună, în vederea descrierii, înţelegerii şi