Ar trebui să scriu ceva de Paşte, aşa-i? - că-i Vinerea Mare şi lumea aşteaptă o vorbă bună.

Numai că eu n-am mai călcat de multă vreme, prea multă, într-o biserică, şi când am făcut-o ba m-a chemat vreun prieten la botez, ba un văr la vreo nuntă. Mai mult, uneori îmi sun vinerea nevasta la serviciu şi-i spun printre altele că duminica asta musai să-i ducem pe copii la biserică – şi apoi îmi caut de lucru şi mă fac că uit. Cam asta se întâmplă şi eu tot sper ca Dumnezeu să nu fie cum ni-l descriu popii, răzbunator.

Dar tot am ceva de povestit: alaltăseară, după unşpe, mergeam spre casă şi l-am văzut pe popa nost' în faţa bisericii, descărca nu-ştiu-ce. Am oprit maşina, el mai avea de cărat o cutie - şi am stat la poveşti până aproape de unu dimineaţa. Ne-am ascuns în târnaţ ş-am fumat ş-am băut o gură de vin bisericesc: ş-am aflat că Postul nu-i cură de slăbire, dar şi că poţi mânca numai urzici şi coajă de salcie şi-i la fel dacă nu eşti în stare să-l ierţi pe ăla de-ţi taie calea în intersecţie. Ba, îmi zice părintele, la noi la catolici a fost un Conciliu acum patruzeci şi ceva de ani, la Vatican, şi acolo s-a stabilit că nu poţi să-i ceri unuia care taie lemne din greu să-şi ţină familia, sau unuia care sapă şanţuri să-şi poarte copiii la şcoală – nu poţi să-i ceri să trăiască numai cu pită şi apă.

Şi părintele a dat apoi dezlegare pentru încă un păhărel de roze şi stăteam în târnaţul ăla de parcă ne pusese Dumnezeu să păzim lumea.

Pentru mine discuţiile astea sunt şi incomode, dar şi eliberatoare: că de fiecare dată când stau de vorba cu un preot mă simt, nu ştiu de ce, cu musca pe căciulă. Mi se pare că stăm şi ne uităm la un film cu mine şi apar acolo toate ciufutoşeniile şi înjurăturile mai lungi de cinci minute, cele zilnice şi porcoase peste măsură. Mi se mai pare că l-a trimis Dumnezeu cu un fel de somaţie, ca atunci când îţi vine hârti