La poalele dealului pe care străjuia, roasă de vreme, dar falnică, Mânăstirea Mihai-Vodă, nu departe de capătul podului peste Dâmboviţa de la Gorgani, serdarul Hristea Orăscu îsi ridicase casă mândră, de cărămidă, cum nu se aflau multe în Bucureştii începutului de secol XIX. Acolo s-a născut la 30 iulie 1817 Alexandru Orăscu, primul mare arhitect român. Vecinătatea mănăstirii, a Curţii Domneşti înălţate de luminatul Domn Alexandru Ipsilanti, arsă cu 5 ani în urmă, în noaptea de 21/22 decembrie 1812, cu toată averea lui loan Vodă Caragea, prezenţa palatelor Ghika, Dudescu şi Brâncoveanu, a numeroase biserici şi schituri de multe ori seculare, precum şi puzderia de căsuţe de paiantă acoperite cu stuf sau şindrilă, urâte şi construite la întâmplare, i-au umplut, fiecare în parte, copilăria. Înclinaţiile naturale ale micului Alexandru trebuie să fi remarcat contrastele, dar până la formarea unul gust artistic vor trece peste două decenii, petrecute pe băncile şcolii sau acasă, între exerciţii de geometrie şi descifrarea, la pian, a unor partituri clasice, sub supravegherea mamei, a blândei doamne Elena Orăscu.
Între anii 1823 şi 1828, copilul a învaţat sa buchisească cu dascălul mahalalei, dar când să fie înscris la Sfântul Sava, în 1828, a izbucnit războiul ruso-turc, dublat de o cumplită epidemia da ciumă. Familia s-a mutat pentru 3 ani lângă Valea Călugărească. În aceste condiţii vitrege pentru continuitatea studiului, Alexandru Orăscu a avut de partea sa şansa: „o întâmplare fericită” îl apropie de familie pe tânărul profesor da retorică de la Sf. Sava, Simion Marcovici. Acesta i-a împrumutat cărţile necesare şi, cum manualele erau redactate în franceză, profesorul s-a oferit să-l iniţieze în limba lui Voltaire. Cunoştinţele acumulate într-o perioadă de vacanţă pentru majoritatea şcolarilor din voievodat, deşi era o vacanţă impusă de împrejurări,