StelianTănase, Skepsis.Carteacu poveşti,

EdituraTrei, Bucureşti,2012, 477pag.

Mărturisesc că Skepsisnu mi-a atras atenţia până la recenta premiere a sa de către una dintre cele mai valoroase reviste culturale româneşti, „Observator cultural”. Nici mie, şi nici altora: până la data la care scriu acest text, despre Skepsisa scris doar Cristina Manole, ceva mai puţin de 20 de rânduri, într-un număr din martie al „Observatorului cultural”. Dacă mă-ntrebaţi de ce, nici nu e de mirare. Fără premiul amintit şi dacă nu aş fi anunţat redacţia României literarecă intenţionez să recenzez acest roman, mă îndoiesc c-aş fi trecut de pagina 50. În primul rând, în suferinţă este stilul. Frazele sunt foarte scurte, adesea simple propoziţii de câteva cuvinte, ceea ce face textul să se meargă poticnit, ca un motor cu un cilindru defect. Apoi, aşa scurte cum sunt ele, nici măcar nu urmăresc o idee capcoadă. Autorul sare de la una la alta, făcând textul extrem de obositor pentru cititor – da, dacă vă gândiţi la omul de televiziune Stelian Tănase întrerupându-l pe Mircea Dinescu, exact, despre asta este vorba. Un milion de detalii, în mare parte inutile, inundă paginile, astfel că un posibil roman bun de 250-300 de pagini a devenit un monstru de aproape 500 din care la sfârşit, presupunând că ai reuşit să ajungi acolo, rămâi cu un talmeş-balmeş. Pe lângă avalanşa de amănunte, apare, când şi când, câte-o comparaţie care te lasă bouche bée: o flacără în noapte, de exemplu, se întinde cât cerul, „ca o foaie de plăcintă sub un făcăleţ”.

Dincolo de stil, ceea ce izbeşte din primele zeci de pagini ale romanului este maniera complet neverosimilă, chiar brutală, aş zice, în care autorul alege să insereze elementul mistico-fantastico-supranatural în trama epică. Redau un fragment care mi se pare edificator: „Magistrul Dolfus de la Museion, care se pretindea reîncarnarea