În loc să ia secera şi ciocanul în spate, salariatul român şi-a luat grătarul protestând în felul lui.
România iese întărită din postul negru. Ironia sorţii face ca mesajele de 1 mai să se întrepătrundă cu oraţiile de Paşte. Munca e o valoare de bază a vieţii sociale, de-aceea trebuie preţuită, spune premierul Victor Ponta. Care promite că în România munca cinstită va duce la o viaţă decentă. De asemenea, se laudă că „a pus capăt risipei şi jafului din banul public”.
Desigur, doar o retorică lunecoasă poate face ca munca să fie o valoare fundamentală, chiar în ţara cu cel mai prost nivel de trai comparativ cu ceilalţi parteneri europeni, în ţara de unde românii pleacă, uneori asmuţiţi chiar de oficiali, să caute oriunde aiurea o muncă cinstită pentru a trăi o viaţă decentă.
Tonul premierului reia optimismul robust, pe alocuri agresiv cu care vorbea zilele trecute preşedintele Traian Băsescu. În duet, preşedintele şi premierul anunţă timpuri noi. E un duet karaoke în care fiecare spune replicile celuilalt, asemănătoare dialogului redundant dintre doi soţi care au ajuns să-şi cunoască partenerul până la identificare. Aşadar, luminiţa din capătul tunelului se apropie fatal. Ne va lovi doar după ce vom străbate până la capăt postul economic.
Cumva, fără să poată explica logic mecanismul, poate maimuţărindu-i doar pe experţi, au ajuns la credinţa paradoxală că este o lege a naturii să meargă rău înainte de a merge bine. Că trebuie să mizăm pe potenţialul otrăvitor al medicamentelor, sperând să vindece metastazele. Să ajungem prin austeritate la prosperitate. Şi este limpede că, dacă pentru omul obişnuit austeritatea lasă urme sângerii pe lista cu cheltuieli zilnice, pe măsură ce urci copacul animal al statului, austeritatea e tot mai nuanţată şi se scrie cu tot mai multe cifre. În administraţia de stat, austeritatea pune o pâine
