Candva, un caine de rasa, presa s-a tot corcit cu tot felul de patroni pana a ajuns ceva nedefinit, dar aduce mai mult a maidanez. Nici macar unul mare si rau, ci un catelus. De ziua ei, azi, presa este abandonata pe strazi, gonita cu pietre, hranita uneori din mila, lovita cu picioarele, mangaiata rareori, amuzanta pentru cei care gusta stilul tabloid si totusi supravietuitoare. Pana la urma, presa are nevoie de libertate, nu de un lant, asa ca nu-i rau ca-i pe strazi si poate fi oriunde, ci doar ca sentimentele pe care le inspira nu-s cele de care pot fi mandri cei aflati in slujba ei. N-are sens sa fac o retrospectiva ampla cu mii de jurnalisti aflati pe drumuri, cu organizatii care nu reusesc sa salveze industria, cu vatafi care o controleaza cu biciul financiar si cu presiunile politice pe capul ei. Dupa 20 de ani de presa, marturisesc ca n-am nicio satisfactie privind ce-a ajuns meseria de care m-am indragostit si care mi-a condus mai bine de jumatate din viata. In zilele noastre, a zice ca esti jurnalist a devenit aproape rusinos. Cine sa mai creada in menirea ta cand pana si cei mai prosti si-au dat seama cum este condusa si facuta presa in zilele noastre? Cine sa te mai respecte cand vede cata umilinta pot suporta cei care isi fac veacul in aceasta bransa? Cine poate face diferenta dintre gazetari si posesori de legitimatie de presa? Cine sa mai spere ca acest catelus haituit va fi candva mare si rau, ca odinioara? Nu stiu. Poate ca doar o pl0aie miraculoasa de Paste o poate face sa arate altfel. Si speranta moare ultima, chiar daca-n chinuri deseori. Asadar, la multi ani buni, dragi colegi. Mai buni.
PS In loc de coliva, va dedic o melodie care se potriveste cu speranta mea. N-are rost sa ne pregatim de inmormantare, asa cum fac batranii la tara, cat inca suntem vii.
Candva, un caine de rasa, presa s-a tot corcit cu tot felul de patroni
