Diaspora dansului românesc este tot mai cuprinzătoare ca întindere, incluzând mai toate ţările europene şi nord americane, şi tot mai diversă ca forme de expresie artistică, de la clasic la modern şi contemporan. Când şi când, ecouri ale unor creaţii datorate unor dansatori şi coregrafi plecaţi din ambientul nostru cultural străbat până la noi.

La începutul acestui an am avut prilejul unei reîntâlniri, prin intermediul unor pelicule, cu o interpretă mult îndrăgită la noi, în anii 70 şi începutul anilor 80 - Nataşa Trăistaru, cum se numea pe atunci. Absolventă din 1973 a Liceului de Coregrafie din Bucureşti şi angajată ca balerină la Opera bucureşteană, Nataşa nu se încadra întru totul tipicului unei dansatoare de operă. În chiar interiorul instituţiei excela în lucrări care treceau dincolo de canonul obişnuit al Operei, precum Izvoare şi Rădăcini, a coregrafului Ioan Tugearu sau în cele care ilustrau politempia muzical coregrafică concepută de Mihai Brediceanu – cu un astfel de spectacol ajungând şi la Paris în 1978, la Centrul Pompidou. Dar neastâmpărul şi aspiraţiile interpretei către alte orizonturi coregrafice au făcut-o să se ataşeze, în paralel cu activitatea ei artistică de la Operă, şi grupurilor de dans contemporan conduse în acei ani de Miriam Răducanu, Adina Cezar şi Sergiu Anghel, participând la spectacole precum Nocturn 9 ½, de la Teatrul Ţăndărică sau Poezie şi Dans, de la Teatrul Naţional.

Mult timp după plecarea ei in străinătate, în 1985, când s-a stabilit în Germania, nu am mai ştiut nimic despre evoluţia artistică a Nataşei, legăturile fiind întrerupte - aşa cum s-au petrecut lucrurile şi cu alţi mulţi artişti, risipiţi în diaspora. Atunci când a putut să revină, primul lucru pe care l-am aflat a fost că poartă alt nume, nu numai de familie, dar şi-a remodelat şi prenumele, devenind Natalia - Natalia Murariu. Cine era de astă da