Nu e de-a dreptul neomenesc să vezi cum cele câteva zeci de familii grupate la o scară nu ştiu încă să trăiască într-o casă comună?

Am aflat de curând că în Germania sunt cele mai puţine locuinţe proprietate pe cap de locuitor din comunitatea europeană. La acest important capitol ne putem mîngâia celelalte frustrări: România e printre fruntaşe, dacă nu cumva prima. Dar asta nu înseamnă, nicidecum, că românii au case mai bune, mai civilizate ca ale nemţilor. Dimpotrivă. E suficient să iscodim cu puţină discreţie blocurile socialiste devenite proprietăţi. Să le observăm imaginea exterioară decrepită, sărăcia de prin casa scării şi ... de ce nu, notele de plată la întreţinere ... Vom înţelege îndată că majoritatea deţinătorilor de apartamente nu au forţa de a fi proprietari în înţelesul plin al acestui cuvânt. Sunt departe de a se fi înstăpânit în propriile lor case. Sentinţa e dramatică. Nu vorbim numai de sărăcie materială, dar şi de o debilă capabilitate culturală de a trăi proprietatea cu responsabilă demnitate ... Mai grav ca sărăcia este forţarea implementării sistemului colectivist de locuire la limitele lui extreme având ca efect distrugerea comunităţilor urbane. Nu vi se pare o ciudată perversitate să vezi cum părţile comune ale unui bloc împreună cu imaginea lui publică sunt ale nimănui? Nu e de-a dreptul neomenesc să vezi cum cele câteva zeci de familii grupate la o scară nu ştiu încă să trăiască într-o casă comună? Dacă într-o asemenea părticică socială nu e înţelegere şi comunicare, la ce să ne putem aştepta la nivelul unui cartier sau a unui oraş întreg de mărimea Iaşului? La nimic altceva decât la exacerbarea individualismului.

Nechifor Crainic vedea în individualism celălalt capăt monstruos al materialismului, opus dar de aceeaşi natură cu comunismul. Dacă e aşa, înseamnă că meteahna principală a modului de locuire de prin oraşele noastre