Nu există om fără tabieturi. Implicit şi eu am, ca orice păcătos. Unul din acestea este acela de a citi în fiecare an pastoralele emise de episcopii, arhiepiscopii şi mitropoliţii noştri, eparhioţii într-un cuvânt. Adică cei care conduc o eparhie şi pot emite pastorale, pentru că pastorala este, la urma urmei, „o scrisoare publică, cuprinzând îndemnuri şi urări adresate credincioşilor”.
Ar fi ridicol să semnalez pastorala Prea Fericitului, a Mitropolitului Ardealului, a Mitropolitului Moldovei, oameni „cu greutate” teologică şi obişnuiţi ai scrisului. Anul acesta mi-a atras atenţia cea a Prea Sfinţitului Petroniu, Episcopul Sălajului. De vlădica mă leagă o preţuire constantă. L-am cunoscut în 2001, pe vremea când era episcop vicar la Oradea.
Fin cărturar, cu un doctorat în Grecia, la Tesalonic, pe care l-a absolvit cu calificativul „excepţional”. Un misionar al ortodoxiei din India până în Africa de Sud, dar în primul rând cu autentice sentimente naţionale. La Oradea a muncit ca nimeni altul şi doar obiceiurile noastre balcanice, îmbârligăturile popeşti, l-au făcut să nu ocupe scaunul de episcop titular al Oradei.
După şapte ani de efort constant a fost „lucrat pe la spate” de nişte iude, tocmai de cei care-l proslăviseră până atunci. Dar poate aşa a rânduit bunul Dumnezeu să fie primul episcop al Sălajului, să ia totul de la zero, să deschidă cartea de istorie a acestei zone de tradiţie. Nu e un laudation, ci purul adevăr. Nu tot timpul am fost în consens cu Prea Sfinţia Sa şi n-am înţeles, de exemplu, de ce s-a încăpăţânat să rămână sub umbrela Clujului şi nu a Sibiului, dar acestea sunt deja poveşti. Anul acesta, de fapt ca în fiecare an din 2008 încoace, PS Petroniu ne propune de fapt o mică bijuterie teologică, un mic eseu cu valoare academică. O scurtă trecere în revistă a împlinirilor celor proorocite în Vechiul Testament.
Biruirea puterii
