Fizicianul american de origina poloneza Frank Wilczek, profesor la Institutul de Tehnologie din Massachusetts, SUA, laureat al premiului Nobel, a dezvoltat o teorie neobisnuita in legatura cu ceea ce numeste dansul "cristalele timpului", in februarie 2012.

Este vorba de structuri fizice ce se deplaseaza in ritmuri constante, aidoma secundarului unui ceas, potrivit Simons Foundation.

Numai ca, spre deosebire de ceas, care conteaza pe energia inmagazinata intr-un arc, modelele respectivelor cristale se deplaseaza datorita intreruperii simetriei timpului, ceea ce le permite o miscare discontinua, dar perpetua, in baza energiei aparute prin aceasta asimetrie.

In clipa de fata, gratie avansului tehnologic, fizicienii vor sa testeze aceasta teorie, nu neaparat in speranta ca acest perpetuum mobile va deveni o sursa nesecata de energie, ci pur si simplu pentru a incerca sa imbunatateasca teoria timpului in sine.

O teorie controversata

Teoria fiind oarecum excentrica, in mediile de stiinta ideea a fost primita cu rezerva. Dar, chiar si in aceste conditii, nu poti trece cu vederea ca ea apartine unui laureat al premiului Nobel, care in 2004 a primit inalta distinctie tocmai pentru cercetari aflate in legatura de domeniul care face obiectul discutiei.

Numeroasele cercetari si descoperiri facute de el, atat singur, cat si in colaborare cu cei mai prestigiosi fizicieni americani, impun un anumit respect pentru o noua teorie, conceputa recent.

De altfel, modelul de perpetuum mobile pe care il propune Frank Wilczek, nu contrazice principiile clasice ale fizicii, intrucat energia necesara mecanismului sortit sa functioneze la nesfarsit are o obarsie cat se poate de reala: materia insasi, in structura ei si modul cum se comporta ea in spatiu si timp.

Se stie ca structura materiei se afla i