Într-o vreme când teologi, altfel onorabili, scriu aiurea despre armata naţională - ca orice frustrat de ziua a şaptea -, când lumea celor cu ochi albaştri îşi ia revanşa, cu o vizibilă satisfacţie, pentru decembrie 1989, controlând tot ce mişcă în media şi în economia de piaţă autohtone, când dreptul de a bălăcări, în spatele unui anonimat laş, este ridicat la nivel de verdict profesional, un conaţional tenace publică o istorie voit ignorată.

Câte categorii de militari mai are România?

Trei. Şi toate umilite, scuipate, batjocorite - începând de la vârful ierarhiei statale, până la structurile coordonate, din umbră, de cine se teme de un... Victor Stănculescu Redivivus.

Prima? Aceea a camarazilor ce au trecut deja Styxul şi la care, din când în când, cei care i-au preţuit, aşa cum au fost, le aprind - şi de Sf.Paşti - o lumânare.

Despre unii, nici azi nu se ştie unde le zac oasele, pe câmpuri de luptă rase de tăvălugul celor două conflagraţii mondiale. Doar în satele lor de baştină, numele lor a fost trecut pe lista celor neîntorşi din război, scrisă, negru pe alb, pe simple pietre dalbe, ocazional ornate cu coroanele de flori ale unor politicieni practic expiraţi, chiar dacă au fost naiv revotaţi.

Alţii, şi eicăzuţi la datorie pentru ţară - care s-a bazat întotdeauna, ieri ca şi azi, pe armată şi biserică, numărul preoţilor de acum depăşind pe cel al ofiţerilor şi generalilor activi...- au avut parte de locuri în prezent ştiute, în ţintirimuri pe unde se mai alinie gărzi militare, cu Tricolor şi salve pentru ultimul onor.

Cei mai înjuraţi, că atâta poate cerebelul unor papagali propagandistici de modă nouă, care, la o adică, nici nu ştiu măcar să ia linia de ochire, darmite să îşi apere concret patria, sunt cei ce nu au murit în luptă, dar care au fost buni la inundaţii, la strânsul recoltelor, la cutremur, la canalele Bucureşt