Mircea Lucescu antrenează mai mult mintea jucătorilor decît picioarele.
Un vecin cu o pensie mică, dar frumuşică, de trei sute de euro, fapt care îl face să se simtă mai puţin sărac decît e, mă întreabă ce Dumnezeu fac cu atîţia bani cei care cîştigă zilnic zeci de mii de euro? Hai, domnule, zice el, să punem o sută - două de euro mîncarea, încă o sută - două amanta, o sută, două cheltuiala cu Mercedesul, apoi încă o sută-două cu casa. Dar ce face cu restul?!
Pentru vecinul nevoiaş, o sută-două de euro sînt pragul dintre calicie şi risipă, nu între sărăcie şi avuţie. Un prag care, cînd te naşti şi creşti în sărăcie, nu-i tocmai uşor de învins. E un prag major al imaginaţiei şi al raţiunii. Cei mai mulţi oameni n-au dimensiunea sumelor mari. N-au viziunea posibilităţilor pe care le favorizează marile cîştiguri. Imaginaţia lor e activă doar în cuprinsul salariului şi al pensiei. N-are rost să viseze mai departe. N-au acces la mia de euro, nu au sensul cifrelor mari, rămîn toată viaţa la tabla înmulţirii cu numere mici.
Problema ratării la vedere a lui Cristi Tănase nu e numai a lui. E drama fotbaliştilor care se trezesc dintr-odată cu mai mulţi bani decît poate mintea lor de copii plecaţi din sărăcie să proceseze creator. Pentru cel care mănîncă o strachină de fasole zilnic, mai binele înseamnă o strachină mai plină sau două străchini.
Cu banii obţinuţi cu grămada şi peste noapte, fotbaliştii formaţi între două praguri ale sărăciei se reped să se întreacă în bunuri şi fiţe cu bogaţii. Ei, cei cu suta de mii pe contracte anuale, se socotesc ajunşi în lumea celor pentru care nici milionul de euro nu mai e un prag. Îşi cumpără alde Cristi Tănase maşini scumpe, celulare scumpe, petreceri şi tîrfuliţe scumpe şi se simt egalii mai marilor. Le creşte repede distanţa de la picioare la cap, iar picioarele încep să le lucreze în gol. În războiul pe care
