Vorbim despre obiceiuri şi ritualuri în preajma Sărbătorii Pascale, în interiorul comunităţilor rurale din Ţara Haţegului, din Ţara Zarandului, din Ţinutul Pădurenilor – adică în acele “lumi” pe care le explorează, de decenii, etnologul hunedorean Marcel Lapteş. “Din păcate, ceea ce avem, în curînd, nu se va mai regăsi decît la muzeu. Deja 90% din ceea ce a fost se află la muzeu. Ce facem noi, etnologii, astăzi, se numeşte mai degrabă «arheologie etnofolclorică».
Vedeţi dumneavoastră, există mari deosebiri între mentalitatea tradiţională a ţăranului român şi mentalitatea actuală. Există o bulversare a comunităţii rurale, cu tot ceea ce înseamnă ea. Aparent, sîntem privilegiaţi faţă de Vest, pentru că noi «avem», încă, obiceiuri vii. Ţăranul nostru încă simte şi crede că are nevoie de obiceiuri. Însă, faţă de Occident, descompunerea acestei lumi ancorate în ancestral este mult mai accelerată. E adevărat, se întîmplă mai tîrziu decît în restul Europei, dar se întîmplă mai repede şi fără să observăm”.
Craiul şi Comornicul
Dintre practicile cu valoare ceremonială ale acestei perioade religioase, ne oprim asupra “Steagului de Paşti”, pe care Marcel Lapteş l-a cercetat îndeaproape, în derularea lui firească, neprovocată, în satul Hondol. Ne atrage atenţia asupra faptului că, la fel ca şi cu “Irozii” de Crăciun, “Steagul de Paşti” are la bază un “libret teatral” ce are ca temă Învierea Mîntuitorului Iisus Hristos.
Obiceiul e vechi de cel puţin 300 de ani şi are loc în satele din zone de exploatare minieră. Debutează prin construcţia şi montarea, în Sîmbăta Paştilor, a toacei de lemn, pe care feciorii o bat toată noaptea, pînă duminică, atunci cînd se înalţă steagul. Acesta este confecţionat de alţi doi feciori, numiţi “Crai” şi “Comornic”. E făcut dintr-o pînză albă – giulgiul Mîntuitorului –, brodată cu motive populare, cu reprezentarea lu
