Dacă paradisul libertăţii rămâne copilăria, înţeleasă ca putere nemilitată de visare ori mişcare, vârsta adolescenţei presupune risc şi disciplină. Răsfăţul pufos trebuie abandonat în beneficiul încercărilor vitrege. Nu există pedagogie fără testarea limitelor şi nici adolescenţă fără asumarea unor modele de viaţă. Câţi politicieni-model cunoaşteţi astăzi în România? Despărţirea de Humuleşti a echivalat pentru Creangă cu o veritabilă decapitare. Nu întâmplător, viitorul diacon pleacă spre lumea rigorilor bărbăteşti către sfârşitul verii, la 29 august, de Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul. Ce urmează? Tranziţia către viaţa adultă.

Dacă bunicii se predau nepoţilor cu toată generozitatea, părinţii îi instruiesc pe adolescenţi într-un regim mai aspru. Aşa se descoperă motivaţia profundă a omului. De la debutanţi şi până la olimpici, învăţăceii sunt chemaţi să îndrăznească. Cum anume? Făcând sport, urcând un munte, postind, îndurând frigul, ieşind din băltirea zilnică, citind o carte, studiind gramatica, poezia sau matematica.

Spre începutul de veac XX, cercetaşii României cultivau spiritul de corp, onoarea, respectul, patriotismul, moderaţia. Iată crezul acestei elite fără de care, probabil, Armata ţării n-ar fi dat eroi în primul şi al doilea război mondial:

Cercetaşul este econom şi cumpătat, este îngăduitor cu alţii şi sever cu sine, îşi îngrijeşte corpul şi duce o viaţă sănătoasă. Cercetaşul iubeşte şi ocroteşte natura şi este bun cu animalele. Cercetaşul îşi respectă şi ascultă părinţii, şefii si profesorii şi este disciplinat în tot ceea ce face. Cercetaşul este credincios şi respectă credinţa celorlalţi. Cercetaşul este curajos şi încrezător în puterile sale, vioi şi plin de însufleţire. Cercetasul iubeşte învăţătura şi la rândul său învaţă şi pe alţii. Cercetaşul se străduieşte să facă în fiecare zi o faptă bună, oricât de neînsemnată ar păre