Pentru mulţi dintre bucureştenii anului 1847, ziua de Paşte a însemnat tragedia vieţii lor. 15 morţi, alţi zeci de oameni cu arsuri şi aproape 2.000 de locuinţe făcute scrum, aşa se prezenta situaţia Capitalei în ziua de Paşte. „Focul cel Mare”, cum a fost denumit, a fost cel mai mare incendiu dintre cele care au bântuit Bucureştiul.
Data de 23 martie 1847 a reprezentat cel mai trist Paşte al bucureştenilor din acea vreme. Nimic nu anunţa nenorocirea care avea să se năpăstuiască asupra bucureştenilor, chiar în Ziua de Paşte.
În vremea aceea, mersul la biserică era un obicei pe care îl respectau toţi membrii familiei. În momentul declanşării incendiului, cei mai mulţi dintre bucureşteni asistau la sluba dedicată Zilei de Paşte.
La biserică se afla şi familia Drugănescu, dar fără fiul lor neastâmpărat. Era un obicei ca în ziua de Paşte, bărbaţii să tragă focuri de armă, iar pistolul familiei era pregătit şi lăsat la vedere.
Cu părinţii plecaţi de acasă şi cu arma la îndemâna, copilul nu a ezitat să o şi folosească. Ghinionul a făcut ca băiatul să nu fie inspirat şi să tragă chiar în tavanul unui şopron, deasupra căruia se afla podul cu fân.
A fost suficient ca focul să se extindă şi să ardă un sfert din Capitală. Centrul Istoric al Bucureştiului a fost cuprins de flăcări, în doar câteva minute.
Istoricul George Potra, cunoscut pentru scrierile lui despre „Micul Paris“, descria tabloul infernului în cartea sa, „Bucureştii de ieri“, ca „un ocean de flacări care distrugea fără milă toate bogăţiile, netinând seama de nimic.“
Priveliştea terifiantă dată de norii groşi de fum a speriat mulţimea, care nu ştia încotro s-o apuce şi fugea fără nicio noimă. Această atmosferă a îngreunat munca pompierilor, care oricum erau în număr mic în vremea aceea.
Oamenii îşi pierduseră orice cred
